Tag Archives: padis

amfiteatrul-boga

Padiș, iulie 2015

O floare văzută pe Valea Galbenei. Mi-am zis că-i bună de afișat pe blog. Deși nu-i nici bine încadrată și nici punctele de focalizare nu-s taman nimerite. Dar când atârni deasupra apei, cu un picior prins de-un lanț, iar cu o mână îmbrățișezi un colț de stâncă, zău că punctele de focalizare nu-s primordiale …

floare-mov-valea-galbenei

 

valea-galbena

Aproape de izbucul Văii Galbene (Padiș), înainte de porțiunea de lanțuri. Ne-am aprovizionat cu apă rece și fără pic de gust de clor. Acum îmi pare rău că am lăsat răul de înălțime să mă cuprindă și n-am făcut o poză cu cele 3 (sau 4?!) marmite uriașe, una sub alta, care se văd când treci printr-o parte îngustă a traseului Văii Galbene. Superb peisajul!

poza-cetatile-ponorului

Poză din Cetățile Ponorului. Nu-i grozavă, dar io m-am simțit nemaipomenit că am reușit să evit mulțimea de pe traseu, coborând ușor și cu grijă printre uriașii bolovani. Nu-mi luați exemplul, io am 50 de kile cu tot cu bocanci și flexibilitatea unei mâțe sălbatice.

Am întâlnit mulți, tare mulți turiști străini. E interesant cum turistul străin (ungur, polonez, american) poate veni echipat în Padiș, cu bocanci și haine sintetice, care se usucă rapid, cu șosete trase peste glezne și o șapcă/pălărie care să-l ferească de soare, cu ghiozdanul în spate și cu bețe de trekking. Însă, cu excepții desigur, turistul român vine-n balerini/sandale/teniși și-n blugi/fustă (?!?), cu poșetuța de piele într-o parte, oripilându-se la văzul traseului. Care traseu marcat, deși nu-i complicat, presupune ceva mai multă dibăcie decât urcarea scărilor rulante din mall.

amfiteatrul-boga

pietrele-boghii

vedere-pietrele-boghii

Ultimele 3 poze sunt făcute din Amfiteatrul Boga sau Pietrele Boghii. Traseu ușor, marcat.

pestera-padis

Comoditate #7daysofbitching

Am ieșit din peșteră și ne-am așezat pe-o piatră, la soare. Răcoarea din interior și apa rece m-au făcut să mă întind pe stânci ca o șopârlă umană, în căutare de căldură. Atunci i-am văzut, doi oameni simpli de la oraș. El, cu o pereche de pantaloni de trenning de fâș și teniși în picioare,  ea cu o pereche de pantofi tip balerini și blugi cu briz-brizuri la buzunare. Stăteau pe margine și priveau în întunericul peșterii. Să intre, să nu intre? Doamna mai aruncă o privire de jur împrejur și observă o tablă pe care scrie: „Această peșteră nu face parte din traseul oficial. Pericol de viitoră. Accesul turiștilor interzis!”.

Pe el îl despărțea un pas de cărarea care ducea-n adâncul pământului. Se privesc pentru câteva secunde și ea-i spune „nu intra, e interzis, scrie pe tabla asta aci”. Cu asta parcă l-a ațâțat și mai mult. El își dă jos bluza și scoate poșeta ei de sub braț. I-o înmânează și-i spune cu jumătate de gură: „merg numa’ pân’ aci, nu stau mult” și coboară-n șir cu alți turiști.

Ea se așează pe-o piatră mai mare și, nerăbdătoare, așteaptă un semn. Strânge de poșetă și stă încordată. Un minut mai târziu se relaxează, îl vede că iese cu grupul de turiști. Au coborât 5 metri și s-au întors. Pesemne-i cam abruptă coborârea…

p.s: Până jos faci cam 3 minute dacă ai 45 kg, ca mine, sau 5 minute dacă ai mai multe. 😀

pestera-padis

***

Am lăsat cetățile Ponorului în urmă și-am început să urcăm către drumul prin pădure ce duce-n Glăvoi. Cărările sunt bătucite, bolovanii uriași nu se urnesc, iar acolo unde-i mai îngust și mai alunecos sunt lanțuri și corzi întinse. Având bocanci în picioare, am urcat pe lângă cărări, ca să lăsăm turiștii-n teniși să coboare cât mai ușor. Când am ajuns la tabla pe care scria „Cetățile Ponorului”, am făcut o pauză.

Cărarea era plină de oameni. După accent erau de prin sud, sud-est. Mulți s-au oprit acolo, s-au uitat către portal și s-au întors la mașini. Nu erau „pregătiți sufletește pentru o asemenea aventură”, mi-a zis un tip de vreo 40 de ani care m-a întrebat dacă-i periculos traseul. Un tată grijuliu își întorsese pruncul de 6-7 ani din drum. Văzuse că urmează o porțiune mai … bolovănoasă. „Lasă tată, că am văzut suficient”, i-a spus și au făcut stânga-mprejur, înapoi către mașini. Pe drum l-a sunat soacra căreia i-a spus că e într-o zonă prea periculoasă ca să poată vorbi la telefon.

La un moment dat ne-am intersectat cu ei. Turiștii perfecți, cei datorită cărora Salvamontul încă mai există și funcționează atât de bine. El, cu ochelari de soare pe frunte, în bermude și-n șlapi. Ea cu o bentiță legată fundiță pe frunte, o poșetă cu ținte și teniși cu talpa dreaptă. Coborau frumușel printre rădăcinile pomilor. „Vedeți că e abrupt și periculos”, i-a avertizat o doamnă care urca cu greu înaintea noastră. „Eh, și ce? Ce se poate întâmpla? Hai fă, să vedem și noi minunea!”, i-a spus duduii care-l urma ca un cățeluș disperat.

Viața e frumos …. #7daysofbitching 

avenul-acoperit

Al doilea aven: Avenul Acoperit

În Glăvoi, Padiș. Dacă ignori porțiunea până-n Beiuș – Sudrigiu, care-i un mare șantier în lucru, drumul până la Glăvoi e bun. Mai ales porțiunea cu serpentinele. De fapt, serpentinele alea sunt atât de bine făcute încât orice om cu rău de mașină le va blestema. Am ajuns în Glăvoi amețită, confuză și cu senzația că am înghițit un balon uriaș de plumb. Da, e atât de cumplit să ai rău de mașină!

Din Glăvoi am plecat, ca ostașii curajoși, spre Avenul Acoperit (-35m), care face parte din rețeaua Lumea Pierdută din Padiș. Am ajuns la timp pentru a vedea cum se echipează un traseu de coborâre. Băieții (și Ema :D) făceau exerciții pentru Școala de Speologie care va avea loc la sfârșitul lunii. O săptămână de antrenament intensiv în Padiș. Îi invidiez pentru că știu că eu n-aș fi în stare de așa ceva, nu acum la 28 de ani,  când mă miorlăi ca un prunc de țâță când simt că se învârte coarda cu mine de 2 ori.

avenul-acoperit

Coborârea-n aven a fost ușoară, acompaniată de solfegii specifice mie. Adică, na, io-s aia care cântă, râde, glumește, urlă, înjură și face haz de necaz atunci când e scoasă din zona de confort. Îmi exprim vocal emoțiile, pentru că-i singura formă prin care mă pot adapta la condiții care-i transmit creierului meu „fugi, bagă-te sub pat, nu sta acolo, femeie, că-i periculos!”.

Urcarea-n aven a fost mai anevoioasă. Prima fracționare a mers ca unsă, adică m-am folosit din plin de stâncă pentru a urca ușor. Apoi a urmat chinul. Pentru că-n loc să-mi folosesc puterea picioarelor (după 15 ani de mers exclusiv pe jos și pedalat sute de km, picioarele mi-s mult mai antrenate decât bețele ce-mi servesc drept brațe), mi-am forțat mâinile. Și așa am ajuns, pe la jumătatea ultimei fracționări, să fac pauză din 20 în 20 cm. Când am zărit un prag, pe care mă puteam așeza-n fund, mai aveam puțin și pupam coarda minunată. Cu ultimele grame de energie am urcat atât cât să pot participa la o mică șezătoare cu stânca.

Pe pragul mult dorit ședeau, ca babele la o bârfă mică, 2 pietricele. Mici, drăguțe, cizelate de mii de ani de „peștereală”. Și cum m-au văzut, parcă mi-au și strigat: „eliberează-ne, eliberează-ne”. Io nu le-am auzit, dar cred că fundul meu a empatizat cu ele, pentru că după ce m-am ridicat de pe prag, și-au luat zborul spre adâncul avenului. Cu un mic pit stop pe nasul lui Vlad, care aștepta după mine. Căzute de la o distanță de 10 metri, și cele mai mici pietre se transformă-n agenți kamikaze care-s în stare să nimicească și cel mai voinic speolog.  (el e Vlad, a se observa rana mică de pe nas, provocată de piatra kamikaze. sorry, Vlad!)

vlad cu nasul spart

Niciodată nu mi s-a părut mai gustoasă ciocolata ca atunci când am ieșit din aven. Parcă mâncam cel mai bun desert inventat vreodată, o banală bucățică de ciocolată avea proprietăți magice, neștiute și nebănuite până-n acel moment.

Concluzia: până și-n peșteră, atârnată de-o coardă, o femeie te poate distruge! :)))) (nu te obosi să comentezi dacă nu știi ce-i ăla sarcasm!)

Și o ultimă poză drăguță, făcută prin Glăvoi:

floare galbena la munte