Tag Archives: pandemie

2020, anul testamentelor

În 2017, când am citit Povestea Slujitoarei (The Handmaid’s Tale), undeva în subconştientul meu a rămas ideea că lumea se apropie de o prăpastie cu viteza unui tren franţuzesc. Poate la această senzaţie apocaliptică au contribuit şi marile evenimente din 2016 (câştigarea alegerilor parlamentare de către PSD, Brexit, Trump preşedinte). Serialul, difuzat de HBO, nu m-a marcat atât de tare, pe cât de mult m-a impresionat cartea.

Fast-forward în 2020, anul pandemiei COVID-19. Anul când, deşi pe plan personal şi profesional lucrurile au mers bine şi foarte bine, toate bucuriile şi evenimentele fericite au stat sub sabia COVID-ului, care părea că atârnă de-un fir de păr tot mai firav şi subţire. Am început 2020 cu o vizită în Statele Unite, prima mea călătorie peste ocean, şi l-am încheiat în pijamale, ciufulită şi nemachiată, în timp ce încercam să liniştesc animalele din apartament, speriate de bubuiturile artificiilor.

În 2020 am citit Testamentele (The Testaments), a doua carte din seria Povestea Slujitoarei. După 25 de ore de ascultat (e o carte lungă, povestită pe 2 planuri, din 3 perspective diferite), am rămas cu senzaţia că oricât de lung, întunecos şi periculos poate părea un tunel, există o luminiţă la capăt. Speranţa asta, poate naivă, că lucrurile se vor îndrepta la un moment dat, e ca un balon cu aer curat într-o încăpere plină de fum toxic. Şi e motivul pentru care 2020 a fost anul Testamentelor pentru mine. Am stat ca pe ace urmărind ştirile despre vaccin, luminiţa de la capătul tunelului. Luminiţă care nu doar că s-a arătat, dar se transformă într-un soare care, încet şi sigur, pătrunde în tunelul întunecat.

2020 – the good stuff

Am stat în casă 3 luni, ieşind o dată pe săptămână la cumpărături, la 10 minute de casă. Am comunicat cu prieteni şi familia doar online şi prin telefon. La finalul celor 3 luni ne-am căsătorit, deşi au fost voci care au insistat să ne amânăm planurile până-n toamnă, când “sigur va fi mai bine, va trece virusul”. Şi bine-am făcut, pentru că-n toamna lui 2020 nu s-au numărat bobocii, ci miile de cazuri de COVID pe zi.

Apoi am primit maşina şi ne-am plimbat pe unde-am vrut, având în vedere condiţiile de pandemie, evitând în continuare locurile aglomerate. Tot anul am socializat cu puţini prieteni, în parte şi pentru că locuim într-un oraş nou, unde cunoaştem puţini oameni. Mi-e tare dor de tradiţionala întâlnire cu prietenii la cafea din fiecare sâmbătă dimineaţă.

În concediul din vară am închiriat o căsuţă în Homorod şi ne-am relaxat în liniştea munţilor. Recomand locul, mai ales dacă vrei să scapi de pensiunile zgomotoase şi de muzica ce răsună din fiecare încăpere.

2020 – the meh stuff

Apropo de pensiuni şi discoteci de manele, dezamăgirea anului a fost Eşelniţa, la Dunăre. Am mai păţit să mergem într-o excursie şi să dăm peste un grup sau o familie de manelişti. Dar până anul acesta n-am mai întâlnit să bubuie lăutarii şi manelele din toate părţile, de parcă ar fi fost campionatul “Manelele mele e mai urlătoare decât manelele tale”. Lecţia învăţată: să nu mai plecăm la final de săptămână în concediu în zone populare.

Cărţi citite în 2020

Pe lângă Testamentele lui Margaret Atwood, mi-a plăcut Oraşul Fetelor de Elizabeth Gilbert. O carte lejeră care m-a ţinut în priză cu aventurile unei adolescente dintr-un orăşel american care ajunge în New York. Mi-au plăcut în mod deosebit descrierile teatrului şi vieţile lipsite de griji ale dansatoarelor într-o metropolă multiculturală din anii ’40. De altfel, s-a nimerit să citesc Oraşul Fetelor în perioada când Humans of New York publicase o serie de articole dedicate lui Tanqueray, o fostă dansatoare de striptease. Datorită acestei serii, Tanqueray a primit ajutorul de care avea nevoie pentru a se opera şi pentru a se întreţine câţi ani va mai trăi. Restul banilor strânşi vor fi donaţi.

Can’t Hurt Me de David Goggins e o carte care m-a încurajat şi mi-a reconfirmat că, de multe ori, evenimentele sunt trăite mai intens în capul nostru decât în realitate. Lucrurile sunt extrem de simple în viaţă doar dacă eviţi orice obstacol, durere, sacrificiu sau risc. Ce contează e cum reacţionezi la întâmplări, cum le gestionezi rapid pentru a te reculege şi pentru a merge mai departe. În spatele unui atlet de succes se află mii de ore de antrenament, ore care nu se văd în postările de pe social media. Lecţia învăţată: învaţă să treci peste obstacole la fel de uşor precum sărbătoreşti reuşitele.

Mi-a mai plăcut şi Furiously Happy de Jenny Lawson. Mi-am făcut un obicei şi în fiecare delegaţie în afara ţării îmi cumpăr o carte, fie din aeroport ori dintr-o librărie locală. Furiously Happy mi-a făcut cu ochiul în aeroportul din Austin şi până am ajuns în România, o citisem aproape toată. Jenny scrie cu umor despre depresie şi anxietate. N-am întâlnit mulţi autori care să scrie cu atât de multă savoare despre întâmplări banale din viaţa unui om complexat de anxietăţi. Recomand cartea oricărei persoane care trece printr-un episod de depresie, suferă de anxietate sau singurătate. Ori dacă ai în jurul tău oameni care trec prin astfel de momente, citeşte-o şi caută să-i înţelegi, tratează-i cu un pic de empatie. “Lasă, că o să treacă” ori “fii fericit, nimănui nu-i plac plângăcioşii” sau “toate numai ţie ţi se întâmplă” sunt printre cele mai toxice expresii pe care le poţi folosi în preajma unui om care trece prin depresie / suferă de singurătate. Denotă o lipsă de empatie şi duce la pierderea încrederii în acea persoană şi relaţie.

2021 

Pentru 2021, deşi suntem deja în a 3-a lună a anului (dar articolul acesta a fost început în ianuarie), n-am speranţe, nici măcar rezoluţii. Vreau doar să ajung să fac vaccinul anti-COVID pentru a trăi fără anxietatea necunoscutului. Pentru a relua întâlnirile cu prietenii şi cu familia. Pentru a sta la o terasă la o cafea fără să-mi fac griji când cineva strănută.

fluture pe floare roz

rosii-in-ghiveci

Numerele pandemiei, doar numere pe-o hartă

Zilnic, după ora prânzului, primesc o notificare de la Biziday cu numărul de noi cazuri de coronavirus din România. Apoi citesc despre Italia, Spania, Germania, America și uite așa, știre cu știre, am informații despre toate numerele din lume. Dar nu știu la ce-mi folosesc datele acestea. Nu e ca și cum aș putea face ceva pentru a schimba situația în vreo țară. De fapt, fac ceva: împreună stăm acasă și privim cum cresc roșiile în ghiveci. Centimetru cu centimetru. (well, slowly going mad, but who cares?! we’re all mad here)

E frustrantă neputința asta, să n-ai cum să ajuți. Mă gândesc cum e să te prezinți zi de zi la muncă în timp ce tot auzi de cazuri noi, apoi citești despre ușurința cu care se transmite și cât de mare e riscul pentru cei vulnerabili. Mă refer la medici și asistente, forțe de ordine, vânzători și curieri, sau oamenii care asigură curățenia și igiena. Tot respectul pentru cei care încă se prezintă la locul de muncă, fără a fi copleșiți de nebunie.

Toate știrile pomenesc numărul de cazuri sau numărul de morți, nu viețile omenești. Nimic  despre familiile care nici măcar nu-și pot lua rămas bun de la victime, pentru că n-au voie să se întâlnească. Parcă suntem doar numere seci, fără pic de emoție. Când am încetat să fim ființe cu speranțe, planuri, idei?

Înțeleg nevoia de a trata criza în termeni cât mai raționali, dar parcă e o limită fină între a ne exprima în numere și a dezumaniza complet victimele. Îmi vine să urlu, să strig, să plâng, să atrag atenția că nu suntem doar cifre. Pentru că mi se pare că așa am ajuns să tratăm toată situația, prin prisma unor concepte menite a ne aduna laolaltă, într-un fel de aluat omogen, fără chip, fără emoții.

Un aluat din care frământăm o bucată de istorie. O modelăm și-o punem în cuptor, la foc rapid, pentru a forma teorii menite a ne ajuta să gestionăm situația dpdv emoțional și economic. Ciudat. Și baiul e că nici măcar teoriile nu-s încurajatoare, mai ales când se bat cap în cap.

Mă sperie faptul că în România nici acum nu sunt informațiile clare. Azi, 7 aprilie, se adaugă la bilanțul fatal victimele pandemiei din 29, 30, 31 martie! După o săptămână de la deces încă nu ajung informațiile din teritoriu la centru?! Dacă astfel de date nu ajung, oare ce alte informații nu ajung la timp? Cum poate grupul de criză să ia decizii eficiente în timp util în lipsa unor informații exacte și actuale?! Numai mie mi se pare ceva în neregulă cu asta?!

Factorul uman

Am făcut o mare greșeală într-o seară. Vreo 2-3 ore n-am făcut altceva decât să citesc știri și să dau scroll pe rețele de socializare. La final m-am simțit atât de epuizată, încărcată de un sentiment de deznădejde, încât mi-am jurat că nu voi mai face asta. Nu-mi permit să-mi irosesc răbdarea și empatia pe informații care nu-mi sunt de ajutor.

Știu, facem față situației în mod diferit, dar dacă te regăsești printre rândurile de mai sus, încearcă să faci următorul exercițiu: dacă simți că e prea mult zgomot, prea multe informații contradictorii, fă o pauză. Închide calculatorul, pune telefonul deoparte și fă ceva ce-ți aduce liniște și împlinire. Dacă-ți place să citești, recomand cartea „This is going to hurt” de Adam Kay, pentru o doză de umor. Sau Furiously Happy de Jenny Lawson. Ambele sunt alternative mult mai bune la tot ce înseamnă consum de social media în această perioadă.

Câteva articole / podcasts bune :

Cum poți ajuta?

Dacă totuși vrei să te implici și altfel, poți sprijini oamenii care se implică în proiecte reale. Spre exemplu, noi am sprijinit prin Bursa Binelui achiziționarea de echipamente pentru spitalul din Timișoara. Am căutat informații despre proiect, am urmărit dacă se comunică ce se întâmplă cu donațiile, am întrebat în stânga și-n dreapta despre inițiatori. Poate vreți să vă implicați și voi în susținerea acestui proiect.

Știu că-n situații de criză apar tot felul de oportuniști, dar nu e un motiv să nu ajuți. Dimpotrivă.

Un alt proiect bun pe care îl poți sprijini e cel care oferă o masă caldă persoanelor afectate de această pandemie. „Solidar Social” se numește, e susținut de Adi Hădean și deși n-are legătură cu Timișoara sau cu viața mea, tot l-am sprijinit. Pentru că în perioada aceasta cred că avem nevoie de mai multă solidaritate și mai puține teorii ale conspirației. Mai multă omenie și mai puțină speculă.

Dacă știi alte proiecte bune și oneste, menționează-le în comentarii.

rosii-in-ghiveci