ÃŽn Glăvoi, PadiÈ™. Dacă ignori porÈ›iunea până-n BeiuÈ™ – Sudrigiu, care-i un mare È™antier în lucru, drumul până la Glăvoi e bun. Mai ales porÈ›iunea cu serpentinele. De fapt, serpentinele alea sunt atât de bine făcute încât orice om cu rău de maÈ™ină le va blestema. Am ajuns în Glăvoi ameÈ›ită, confuză È™i cu senzaÈ›ia că am înghiÈ›it un balon uriaÈ™ de plumb. Da, e atât de cumplit să ai rău de maÈ™ină!

Din Glăvoi am plecat, ca ostașii curajoși, spre Avenul Acoperit (-35m), care face parte din rețeaua Lumea Pierdută din Padiș. Am ajuns la timp pentru a vedea cum se echipează un traseu de coborâre. Băieții (și Ema :D) făceau exerciții pentru Școala de Speologie care va avea loc la sfârșitul lunii. O săptămână de antrenament intensiv în Padiș. Îi invidiez pentru că știu că eu n-aș fi în stare de așa ceva, nu acum la 28 de ani,  când mă miorlăi ca un prunc de țâță când simt că se învârte coarda cu mine de 2 ori.

Coborârea-n aven a fost ușoară, acompaniată de solfegii specifice mie. Adică, na, io-s aia care cântă, râde, glumește, urlă, înjură și face haz de necaz atunci când e scoasă din zona de confort. Îmi exprim vocal emoțiile, pentru că-i singura formă prin care mă pot adapta la condiții care-i transmit creierului meu „fugi, bagă-te sub pat, nu sta acolo, femeie, că-i periculos!”.

Urcarea-n aven a fost mai anevoioasă. Prima fracționare a mers ca unsă, adică m-am folosit din plin de stâncă pentru a urca ușor. Apoi a urmat chinul. Pentru că-n loc să-mi folosesc puterea picioarelor (după 15 ani de mers exclusiv pe jos și pedalat sute de km, picioarele mi-s mult mai antrenate decât bețele ce-mi servesc drept brațe), mi-am forțat mâinile. Și așa am ajuns, pe la jumătatea ultimei fracționări, să fac pauză din 20 în 20 cm. Când am zărit un prag, pe care mă puteam așeza-n fund, mai aveam puțin și pupam coarda minunată. Cu ultimele grame de energie am urcat atât cât să pot participa la o mică șezătoare cu stânca.

Pe pragul mult dorit ședeau, ca babele la o bârfă mică, 2 pietricele. Mici, drăguțe, cizelate de mii de ani de „peștereală”. Și cum m-au văzut, parcă mi-au și strigat: „eliberează-ne, eliberează-ne”. Io nu le-am auzit, dar cred că fundul meu a empatizat cu ele, pentru că după ce m-am ridicat de pe prag, și-au luat zborul spre adâncul avenului. Cu un mic pit stop pe nasul lui Vlad, care aștepta după mine. Căzute de la o distanță de 10 metri, și cele mai mici pietre se transformă-n agenți kamikaze care-s în stare să nimicească și cel mai voinic speolog.  (el e Vlad, a se observa rana mică de pe nas, provocată de piatra kamikaze. sorry, Vlad!)

Niciodată nu mi s-a părut mai gustoasă ciocolata ca atunci când am ieșit din aven. Parcă mâncam cel mai bun desert inventat vreodată, o banală bucățică de ciocolată avea proprietăți magice, neștiute și nebănuite până-n acel moment.

Concluzia: până și-n peșteră, atârnată de-o coardă, o femeie te poate distruge! :)))) (nu te obosi să comentezi dacă nu știi ce-i ăla sarcasm!)

Și o ultimă poză drăguță, făcută prin Glăvoi: