Tag Archives: Strainul

Human

„I don’t know that we are actually human at this point, those of us who are like most of us, who grew up with TV and movies and now the Internet. […]

It’s a very difficult era in which to be a person, just a real, actual person, instead of a collection of personality traits selected from an endless automat of characters. And if all of us are play-acting, there can be no such thing as a soul mate, because we don’t have genuine souls.”

Citate din cartea lui Gillian Flynn, Gone Girl, partea când Nick realizează că trebuie să anunțe în fața presei dispariția soției sale, când trebuie să ceară ajutorul străinilor pentru a o găsi pe Amy. Un scriitor talentat nu reușește să găsească reacțiile și cuvintele potrivite, pe care orice om care privește situația din exterior, le așteaptă. Parcă toată lumea așteaptă plânsete, sânge, explozii, ohmaigoduri și reacții exagerate.

Ne-am obișnuit cu multe tragedii și reacții dramatice, cu plânsete isterice și cu manipularea emoțională prin intermediul cananelor publice: TV, radio, social media. Uneori mi se pare că sunt tot mai greu de filtrat țipetele disperate după atenție, mascate în cazuri dramatice, de adevăratele situații ce ar merita compasiune și o mână de ajutor.

Parcă ne vindem empatia pe lacrimi false acordate unor drama queen care n-ar merita mai mult de 2 palme peste ceafă.

Cel mai mult mă irită prejudecățile și categorisirile. Îi plângem de milă sufletului care se victimizează în public și-l blamăm pe cel ce preferă să-și trăiască dramele departe de ochii lumii.

Și încep să mă simt ca Străinul lui Camus …

Prin_Bihor-2014_43

Lectură uşoară

1. Din ciclul “Too good to be true” nenea colegul Designerul ne amăgeşte cu o ştire de minimă importanţă: Minunea minunilor nu mai e. Probabil mucii i-au ajuns deja până la genunchi, motiv pentru care abia mai ajunge la petreceri, aşa că minunea aceasta s-a apucat de politichie. Că doar, rahatul tot la rahat trage, nu? 😛

2. Dacă ai poftă de lectură, atunci îţi recomand Principele de Machiavelli şi Străinul de Albert Camus.

Prima dată când am citit cartea lui Niccolo Machiavelli, aveam 15 ani, am primit varianta xeroxată a cărţii, dar în limba engleză de la o prietenă şi recunosc faptul că pe atunci n-am înţeles prea multe din ce am citit. Săptămâna trecută, la îndemnarea profei de seminarul de Comunicare Politică, am reuşit să o recitesc. Felul în care a caracterizat Machiavelli principii şi principatele, poporul şi biserica, m-a făcut să mă gândesc mai bine la felul cum am înţeles eu până acum politica, oamenii politici şi strategiile mai mult sau mai puţin politice. Încă de mică am auzit vorbe precum: “Hoţii ăia numai la ei se gândesc, noi nu însemnăm nimic pentru ei.”, “Unul fură mai mult ca altul”, “Doar Dumnezeu ne mai poate ajuta”, etc. vorbe pe care chiar am ajuns să le cred. Parcă totuşi are dreptate Machiavelli în cartea sa când spune că oricum nu poţi să mulţumeşti pe toată lumea, că religia şi propaganda religioasă diferă foarte mult de simbolurile promovate în Noul şi Vechiul Testament şi multe altele. Dacă vei avea răbarea să citeşti cele 80 de pagini, vei observa că toate trăsăturile pe care Machiavelli le atribuie unui principe, pot fi foarte bine atribuite oricărui tip de conducător, politic sau ba. Nu vreau să-ţi povestesc tot ce scrie în carte, e mai bine să o citeşti, să-ţi faci o părere.

Apropo, dacă doreşti să-ţi cumperi cartea, ţi-aş sugera să optezi pentru una fără note de subsol, sau una în care adnotările sunt explicate la final, în caz contrar rişti să te pierzi în detalii, mai ales dacă nu ai cunoştinţe istorice minime.

Străinul de Camus. Povestea lui m-a fascinat şi m-a enervat deopotrivă. Felul detaşat în care a tratat fiecare eveniment din viaţa lui, nepăsarea faţă de lucruri importante (cel puţin, în ceea ce mă privește, confortul sufletesc e important) dar mai ales atitudinea oamenilor care l-au judecat, toate detaliile astea m-au scos din sărite. Ce am admirat a fost cumpătul personajului. Mi-a plăcut cum a descris Camus detaliile, încăperea, marea, apusul, evenimentele în general. Parcă mă şi imaginam în piaţă, lângă călău, uitându-mă în jos la ghilotină şi simţeam noduri în gât de la senzatia stupidă ce ţi-o poate lăsa o condamnare la moarte. Mă rog, nu prea mă pricep eu să fac recenzii la cărţi, dar dacă ai timp liber Străinul de Albert Camus e o carte ce merită citită, poate şi pentru stilul simplu şi uşor în care a fost scrisă.