Acum câțiva ani a trecut printr-o perioadă grea. Își pierduse afacerea, divorțase, se simțea singur și izolat, vorba lui „m-am simțit ca prostul satului, care nu-i în stare să țină o nevastă ori un butic sătesc”. Și, pentru a scăpa de starea de nesiguranță, se refugiase-n rețele de socializare. Se apucase de sală, apăreau tot mai des mesaje și poze cu el la sala de sport, ba chiar și selfiurile începuseră să-i fie tot mai ușor de făcut. Îi lipseau citatele motivaționale, alea cu peisaje „fotoșopate” peste care cineva a aruncat niște texte trunchiate prin care sugerezi că ești o ființă superioară folosind expresii prin care te victimizezi, dar omul ăsta nu căzuse chiar atât de rău în rahatul validării vanității.

Numărul de prieteni de pe FB creștea, like-urile curgeau gârlă. Doar că omul se simțea tot singur. N-o zic eu, o zice el, acum când a analizat situația după ce-a trecut peste.

Și-ntr-o zi, văzând aprecierea mea la poza unei cunoștințe comune, mă întreabă: „Bă, te știam femeie pragmatică, de ce-i validezi complexele? Tu nu vezi că fata asta e nesigură pe ea și că n-o ajuți cu un like?”. Și-atunci n-am știut cum să-i răspund decât cu „dar poate o ajută să vadă că nu e singură, că frumusețea-i apreciată?!”. Intenția mea era sinceră, îmi plac oamenii frumoși și zâmbitori. But I was wrong! Pentru că intențiile nu sunt la fel interpretate pe rețelele de socializare, de fapt, când cuvintele lipsesc, e ușor să interpretezi niște iconițe în felul care ți-e mai favorabil.

Omule, mai ții minte când m-ai certat pt likeul ăla? Yes, dude, you were right! Nu știu de ce continuăm să validăm complexele, chiar nu știu. Poate pt că ne-am obișnuit atât de mult cu fluxul social media, încât unii oameni nu concep o prietenie/relație fără a o valida pe rețelele de socializare? Drept e că, pe vremea când Twitter era mai popular (mai ții minte?! zici c-ar fi trecut un secol de atunci), nu-mi amintesc să fi existat vreo nevoie de validare a prieteniei.

Să È™tii că de când m-ai certat, mi-am filtrat atât de mult fluxul de pe FB, încât aproape doar mesaje cu È™i despre tricotat È™i fire colorate mai văd. Și pisici, desigur. Nu È™tiu dacă e mai bine sau mai rău, dar e mai liniÈ™te. Și mai puÈ›ină dramă. Mă rog, mai multă dramă pisicească, mai puÈ›ină dramă umană. You know what I mean 🙂

Între timp, omul a trecut cu brio peste perioada grea, n-a renunțat la social media, dar nici nu-și validează prieteniile, vanitatea și relațiile prin intermediul FB. Poate ne-om vedea cândva la cafeaua aia de care tot vorbim de atâția ani :))

(merci!)