Tag Archives: amintiri din copilarie

Auto-izolare în vreme de nebunie

În copilărie au fost puține momente când nu am ieșit din casă la joacă. Când ploua prea tare, ne jucam în casa scării. Ne prefăceam că eram oameni importanți care, folosind PC-uri, rezolvam problemele lumii. Ne scrijeliserăm alfabetul și cifrele pe pereți, iar ferestrele ne erau monitoare. Vorbeam la telefonul imaginar cu alți specialiști din țări cu nume inventate, că nu știam noi prea multe state în afară de România și de America cea din filme. Filmele americane pe care le vedeam la TVR1 seară de seară ne-au învățat cum arată un calculator.
Ne imaginam scenarii diverse, urgențe care mai de care mai trăznite.

Cred că petreceam ore-ntregi în casa scării, țopăind pe trepte, între etaje (fiecare etaj era un alt birou, un alt calculator, un alt departament), rezolvând problemele universului nostru.
Probabil că aveam 7-8 ani când am inventat jocul acesta.

Lucrurile erau simple: vremea nu era bună? Ne găseam un joc care ne ținea în priză câteva zile. Pentru că problemele nu puteau fi rezolvate brusc, în 5 minute. Nici măcar în jocurile noastre.

Nu mi-am imaginat că jocul meu din copilărie se va transforma, oarecum, în realitate.
25 de ani mai târziu am ajuns să lucrez pe calculator și să comunic zi de zi cu oameni din toată lumea. Nu rezolv problemele lumii, dar mereu găsesc satisfacție și motivație în ceea ce fac.

În perioada aceasta stau în casă pentru a evita contactul cu lumea exterioară, lucrez ceea ce-mi place și, bonus, sunt și plătită pentru asta.

Auto-izolare

Am decis să ne izolăm de joi (12 martie). Văzând cum se golesc magazinele, văzând cât de puțin le pasă unora de măsurile de precauție implementate de magazine / localuri / companii, eram la un strănut distanță să intru în panică. Și chiar nu vreau să intru în panică, pentru că omul panicat nu mai gândește rațional. E un alt motiv pentru a citi cartea lui Dan Ariely, Predictably Irrational, pe care o recomand mai ales în această perioadă.

De ce izolare?

Pentru că incertitudinea mă neliniștește. Pentru că ajung să mă uit la fiecare om pe stradă și să mă întreb dacă are sau nu virusul.
Și dacă-l are, mi l-a transmis când a trecut pe lângă mine și a căscat? Oare cum va reacționa organismul meu? Voi avea simptome sau voi trece peste el de parcă ar fi o gripă? Oare voi trece mai ușor peste coronavirus dacă am făcut vaccinul antigripal în iarnă?!
Uite așa intru într-un cerc vicios de întrebări retorice, pe care ar fi mai sănătos (pentru liniștea mea) să le evit. Pt că nu ajută, ci duc la panică. De fapt, întrebările astea pornesc dintr-o panică care nu a ieșit complet la iveală, ci pândește îndeaproape, așteptând momentul potrivit pentru a-mi da lovitura de grație.

Cred că cel mai tare mă sperie ideea că pot lua virusul de la oricine, să nu am simptome și să-l dau mai departe unor oameni din categoriile cu risc: prunci mici, bătrâni, persoane cu sistem imunitar slăbit. Mă înspăimântă ideea asta pentru că, din câte știu, în România nu se fac teste în masă. Așadar, nu am cum să știu că în țară sunt doar 100 de cazuri.

Starea de urgență nu mă sperie, nici măcar știrile despre granițele închise. Nu mă sperie pentru că știu că sunt măsuri necesare pentru a ține sub control situația, sub o formă sau alta.

Așa că noi vom sta în casă o perioadă. Nu, nu e o măsură prea drastică.

De ce stăm acasă?

Pentru că așa suntem liniștiți. Nu riscăm sănătatea nimănui și nici nu contribuim la răspândirea virusului. Ceea ce vă recomand și vouă. De acasă, dintre ghemele cu fire și cărți, lumea nu e atât de tragică precum pare la TV.
Dacă tot mai mulți stăm acasă și comunicăm doar online, scad șansele că virusul să se propage brusc la o mare parte a populației. Pentru că nu cred că sistemul medical românesc ar face față.

Vă recomand să consumați cât mai puțin canalele de știri și să vă împrieteniți cu Netflix și HBO.
Westworld, Avenue 5, The Outsider (după o carte de Stephen King) sunt doar câteva seriale bune pe HBO. Sau Game of Thrones, dacă nu l-ați văzut.

Pe Netflix recomand Frankie & Grace, Unbreakable Kimmy Schmidt, spectacolele de stand up ale lui Dave Chappelle și Bill Burr (cu mențiunea că Bill poate fi prea “dur” pentru cei sensibili, are un umor fără limite).

Dacă vreți să citiți, am câteva recomandări:
The Subtle Art of Not Giving a F*ck de Mark Manson
Half of a Yellow Sun de Chimamanda Ngozi Adichie
The Outsider de Stephen King
Miss Pettigrew Lives for a day de Winifred Watson: e genul de carte care te binedispune și te transpune în viața altui om, cu altfel probleme și anxietăți.

Și dacă aveți o pasiune pentru tricotat, recomand să aruncați o privire pe Ravelry. Sunt designeri care oferă tutoriale gratuite, pentru a vă încuraja să stați în casă.

bacon-prajit

Fără bacon viața ar fi pustiu …

Două arome, diferite și extraordinar de bune, le țin minte din copilărie. Prima e smântâna care se formează pe laptele de vacă, după 10-12 ore de la fierbere și ținut la frigider. Smântâna aia dulceagă care se potrivește de minune cu pâinea albă proaspăt scoasă din cuptor. Măcar cu amintirea pot rămâne, pentru că organismul meu nu mai tolerează grăsimea aceea. Dar tolerează de minune grăsimea de porc. Și carnea de porc. Și uite așa ajung la cea de-a doua aromă: bacon.

Nu știam că-i zice bacon, era slăninuță sau clisă prăjită în copilărie. Cu pâine proaspătă, 2 ouă cu gălbenușul moale, niște castraveți murați sau gogoșari murați, pffff, numai amintindu-mi cât de bun e salivez ca un câine în fața vitrinei cu oase.

Dacă-n timpul săptămânii micul dejun e dulce, în weekend e cu porc și ouă și cu chestii fripte. Pentru că merit :)))

bacon-prajit

oua-prajite-cu-bacon

vrajitorul din oz

Cărţile copilăriei

vrajitorul din ozDacă e 1 iunie şi dacă tot m-am lăudat că am fost cuminte (motiv pentru care am primit o bomboană Chupa Chups), să păstrăm spiritul copilăriei şi să povestim puţin de cărţile pe care le-am citit când eram de-o şchioapă (nu-s prea mare nici acum, dar tot n-am juma’ de metru). Dacă Ioana a întrebat, e frumos să-i şi răspundem, nu-i aşa? (o mai ţii minte pe Mărioara “Nu-i aşa” Murărescu?)

Prima carte pe care am citit-o pe nerăsuflate a fost Vrăjitorul din Oz. La începutul anilor ’90 aveam nişte vecini care aveau o bibliotecă impresionantă, cu multe cărţi colorate, multe poveşti şi, în general, literatură. Spun asta pentru că ai mei aveau multe cărţi tehnice, cu plante şi medicină, industrii şi scheme etc. Şi oricât de fascinant ar fi să citeşti o carte unde se explică înşurubarea unor ţevi sau pregătirea muşeţelului pentru tratament, tot mai mult m-au fermecat poveştile pentru copii. Că deh…

Ţin minte că Vrăjitorul din Oz era o carte mare, cartonată, pe o pagină era un desen, iar pe cealaltă era textul. Am fost fermecată! De altfel, cred că această primă experienţă pozitivă m-a făcut să continui să citesc. Ţin minte că în clasele primare reuşeam să lecturez aproape toate operele de pe lista de lectură obligatorie. Spun aproape pentru că locuiam departe de oraş şi nu-mi era accesibilă biblioteca municipală, aşa că împrumutam cărţi de la prieteni şi colegi de clasă.

Însă când am citit Puiul, de Barbu Ştefănescu Delavrancea, iar apoi Moartea Căprioarei de Nicolae Labiş, am fost atât de supărată, că mi-era frică să nu mai dau peste vreo poveste tristă. Aşa că citeam sfârşitul poveştii, să aflu dacă moare cineva sau ceva.

Însă mi-a trecut de îndată ce am primit Isprăvile lui Păcală, de Petre Dulfu! Cred că încă mai am pe acasă, la Lugoj, cartea. Când voi avea copii, asta va fi prima carte pe care le-o voi recomanda.

Sigur, tot în copilărie am citit Amintiri din Copilărie, de Ion Creangă şi o mulţime de legende şi basme. Ah, şi să nu uit de Legendele Olimpului de Alexandru Mitru.

În ceea ce priveşte literatura religioasă, ţin minte că bunica mi-a adus Biblia pentru copii, când auzise că iau nu ştiu câte injecţii pentru a scăpa de o răceală. Am citit-o de vreo 2 ori, dar nu m-a convins să cred în instituţia bisericii, ci mai degrabă în om.

Ţie ce cărţi ţi-au plăcut în copilărie?

foto