Author Archives: Lili

About Lili

Un om simplu dintr-un oraș mic. Croșetez, tricotez, râd și zâmbesc prea des. Iar uneori vorbesc prea mult cu pisica. Poți să-mi găsești munca pe Etsy: Mulțumesc de vizită! Dacă ai ceva interesant de anunțat, dă-mi de știre!

2020, anul testamentelor

În 2017, când am citit Povestea Slujitoarei (The Handmaid’s Tale), undeva în subconştientul meu a rămas ideea că lumea se apropie de o prăpastie cu viteza unui tren franţuzesc. Poate la această senzaţie apocaliptică au contribuit şi marile evenimente din 2016 (câştigarea alegerilor parlamentare de către PSD, Brexit, Trump preşedinte). Serialul, difuzat de HBO, nu m-a marcat atât de tare, pe cât de mult m-a impresionat cartea.

Fast-forward în 2020, anul pandemiei COVID-19. Anul când, deşi pe plan personal şi profesional lucrurile au mers bine şi foarte bine, toate bucuriile şi evenimentele fericite au stat sub sabia COVID-ului, care părea că atârnă de-un fir de păr tot mai firav şi subţire. Am început 2020 cu o vizită în Statele Unite, prima mea călătorie peste ocean, şi l-am încheiat în pijamale, ciufulită şi nemachiată, în timp ce încercam să liniştesc animalele din apartament, speriate de bubuiturile artificiilor.

În 2020 am citit Testamentele (The Testaments), a doua carte din seria Povestea Slujitoarei. După 25 de ore de ascultat (e o carte lungă, povestită pe 2 planuri, din 3 perspective diferite), am rămas cu senzaţia că oricât de lung, întunecos şi periculos poate părea un tunel, există o luminiţă la capăt. Speranţa asta, poate naivă, că lucrurile se vor îndrepta la un moment dat, e ca un balon cu aer curat într-o încăpere plină de fum toxic. Şi e motivul pentru care 2020 a fost anul Testamentelor pentru mine. Am stat ca pe ace urmărind ştirile despre vaccin, luminiţa de la capătul tunelului. Luminiţă care nu doar că s-a arătat, dar se transformă într-un soare care, încet şi sigur, pătrunde în tunelul întunecat.

2020 – the good stuff

Am stat în casă 3 luni, ieşind o dată pe săptămână la cumpărături, la 10 minute de casă. Am comunicat cu prieteni şi familia doar online şi prin telefon. La finalul celor 3 luni ne-am căsătorit, deşi au fost voci care au insistat să ne amânăm planurile până-n toamnă, când “sigur va fi mai bine, va trece virusul”. Şi bine-am făcut, pentru că-n toamna lui 2020 nu s-au numărat bobocii, ci miile de cazuri de COVID pe zi.

Apoi am primit maşina şi ne-am plimbat pe unde-am vrut, având în vedere condiţiile de pandemie, evitând în continuare locurile aglomerate. Tot anul am socializat cu puţini prieteni, în parte şi pentru că locuim într-un oraş nou, unde cunoaştem puţini oameni. Mi-e tare dor de tradiţionala întâlnire cu prietenii la cafea din fiecare sâmbătă dimineaţă.

În concediul din vară am închiriat o căsuţă în Homorod şi ne-am relaxat în liniştea munţilor. Recomand locul, mai ales dacă vrei să scapi de pensiunile zgomotoase şi de muzica ce răsună din fiecare încăpere.

2020 – the meh stuff

Apropo de pensiuni şi discoteci de manele, dezamăgirea anului a fost Eşelniţa, la Dunăre. Am mai păţit să mergem într-o excursie şi să dăm peste un grup sau o familie de manelişti. Dar până anul acesta n-am mai întâlnit să bubuie lăutarii şi manelele din toate părţile, de parcă ar fi fost campionatul “Manelele mele e mai urlătoare decât manelele tale”. Lecţia învăţată: să nu mai plecăm la final de săptămână în concediu în zone populare.

Cărţi citite în 2020

Pe lângă Testamentele lui Margaret Atwood, mi-a plăcut Oraşul Fetelor de Elizabeth Gilbert. O carte lejeră care m-a ţinut în priză cu aventurile unei adolescente dintr-un orăşel american care ajunge în New York. Mi-au plăcut în mod deosebit descrierile teatrului şi vieţile lipsite de griji ale dansatoarelor într-o metropolă multiculturală din anii ’40. De altfel, s-a nimerit să citesc Oraşul Fetelor în perioada când Humans of New York publicase o serie de articole dedicate lui Tanqueray, o fostă dansatoare de striptease. Datorită acestei serii, Tanqueray a primit ajutorul de care avea nevoie pentru a se opera şi pentru a se întreţine câţi ani va mai trăi. Restul banilor strânşi vor fi donaţi.

Can’t Hurt Me de David Goggins e o carte care m-a încurajat şi mi-a reconfirmat că, de multe ori, evenimentele sunt trăite mai intens în capul nostru decât în realitate. Lucrurile sunt extrem de simple în viaţă doar dacă eviţi orice obstacol, durere, sacrificiu sau risc. Ce contează e cum reacţionezi la întâmplări, cum le gestionezi rapid pentru a te reculege şi pentru a merge mai departe. În spatele unui atlet de succes se află mii de ore de antrenament, ore care nu se văd în postările de pe social media. Lecţia învăţată: învaţă să treci peste obstacole la fel de uşor precum sărbătoreşti reuşitele.

Mi-a mai plăcut şi Furiously Happy de Jenny Lawson. Mi-am făcut un obicei şi în fiecare delegaţie în afara ţării îmi cumpăr o carte, fie din aeroport ori dintr-o librărie locală. Furiously Happy mi-a făcut cu ochiul în aeroportul din Austin şi până am ajuns în România, o citisem aproape toată. Jenny scrie cu umor despre depresie şi anxietate. N-am întâlnit mulţi autori care să scrie cu atât de multă savoare despre întâmplări banale din viaţa unui om complexat de anxietăţi. Recomand cartea oricărei persoane care trece printr-un episod de depresie, suferă de anxietate sau singurătate. Ori dacă ai în jurul tău oameni care trec prin astfel de momente, citeşte-o şi caută să-i înţelegi, tratează-i cu un pic de empatie. “Lasă, că o să treacă” ori “fii fericit, nimănui nu-i plac plângăcioşii” sau “toate numai ţie ţi se întâmplă” sunt printre cele mai toxice expresii pe care le poţi folosi în preajma unui om care trece prin depresie / suferă de singurătate. Denotă o lipsă de empatie şi duce la pierderea încrederii în acea persoană şi relaţie.

2021 

Pentru 2021, deşi suntem deja în a 3-a lună a anului (dar articolul acesta a fost început în ianuarie), n-am speranţe, nici măcar rezoluţii. Vreau doar să ajung să fac vaccinul anti-COVID pentru a trăi fără anxietatea necunoscutului. Pentru a relua întâlnirile cu prietenii şi cu familia. Pentru a sta la o terasă la o cafea fără să-mi fac griji când cineva strănută.

fluture pe floare roz

volkswagen-polo-2020-confortline

Cum să cumperi o mașină când nu știi mai nimic despre mașini?

În România am impresia că toată lumea se pricepe la politică, fotbal și mașini. Eu nu mă pricep la vreuna dintre cele 3. Politica mi se pare o horă în care ajungi să dansezi cu oameni parveniți și egoiști, mânați de dorința de a avea un statut. Fotbalul nu m-a pasionat vreodată, iar mașinile îmi plac, dar pentru că în familia noastră se circula cu bicicleta, mai multe știu despre biciclete decât automobile.

Așa că da, atunci când am decis să ne cumpărăm mașină, am pornit de la zero, dar domnul meu e pasionat de mașini, așa că ne-am echilibrat.  În timpul școlii de șoferi am învățat noțiuni teoretice despre mașini, despre cum se verifică uleiul la mașină, ce semnifică luminile din bord sau ce înseamnă culoarea fumului din toba de eșapament. Iar în timpul orelor de condus am învățat despre diferitele motorizări și cutii de viteze (aproape la fiecare sesiune de condus chestionam instructorul despre tipurile de mașini și motoare).

Înainte de a lua decizia viitoarei achiziții, ne-am pus câteva întrebări:

Care e scopul mașinii? Pentru ce avem nevoie de mașină?

Când locuiam în Oradea n-aveam nevoie de mașină pentru a ne deplasa prin oraș. Locuiam într-o zonă bună, la 20 de minute de mers pe jos de centru, iar mijloacele de transport în comun funcționează destul de bine. Pentru drumețiile la munte urcam în tren până la Bratca / Șuncuiuș / Valea Drăganului.

Însă de când ne-am mutat în Timișoara ne-am dat seama că avem nevoie de un mijloc de transport pentru a ieși din oraș. După 9 luni de locuit aici ne-am dat seama că în weekend nu prea ai ce face, în afară de a bea bere. Vrei să te relaxezi la iarbă verde? Albina e la o aruncătură de băț, dar tot ai nevoie de mașină. Vrei să te scalzi în Timiș? Mașină. Vrei să vizitezi o podgorie/ să urci pe un deal ? Mașină!

Așa că scopul principal al mașinii pentru noi e acela de a ne ajuta să ieșim din oraș în weekend.

Mașină nouă sau mașină second-hand?

Inițial ne-am gândit „hai să luăm ceva ieftin, maxim 3000 euro, să exersez cât mai mult în primul an”. La fel ca mulți alți români, ne-am zis „n-are rost să cumpărăm o mașină nouă, că-și pierde valoarea cum iese din parcarea dealerului”, ceea ce e o prostie. Pentru că, în cazul nostru, mașina are scopul de a ne ajuta să ieșim din oraș, nu vrem s-o vindem peste 2 ani pentru un model mai nou.

Am căutat mult timp mașini second-hand pe autovit și mobile.de. Oscilam între Opel Corsa, Ford Focus și Sandero de maximum 10 ani. Un Volkswagen de 10 ani, chiar și second hand, era mult peste bugetul alocat unei mașini second-hand. Dar neștiind nimic despre mașini, mi-era teamă că voi alege doar vizual, fără a observa defectele tehnice. Plus că nici eu, nici domnul soț nu avem răbdare pentru a negocia cu un samsar.

Așa că ne-am îndreptat atenția spre mașini noi, prin programul Rabla (aveam în familie o mașină veche, care nu mai trecea ITP-ul în veci). Cu o mașină nouă, șansele să iei țeapă sunt mai mici. Prin toamna anului trecut am văzut o reclamă pentru o Dacia Sandero. Prețul începea de la vreo 6-7000 euro prin programul Rabla. La banii ăștia, parcă se justifică să cumperi o mașină nouă pe care s-o folosești ani buni, ne-am zis. După ce ne-am jucat cu acel configurator de pe siteul Dacia (apropo, jos pălăria pt siteul Dacia/Renault, foarte bine pus la punct) ne-am dat seama că mașina dorită ar ajunge pe la 12-14k euro. Dublu față de reclama care ne-a setat niște așteptări.

Cutie manuală sau cutie automată?

Am învățat să conduc pe o mașină cu o cutie de viteză manuală. Când am urcat la volan prima dată, mi se părea că n-am suficiente mâini și că sunt prea multe procese care se derulează în același timp, mult prea repede pentru a avea timp de reacție. Pe toate le gândeam într-o ordine logică, așa cum învățasem la prima oră, fără a avea vreun reflex format.

În timp, datorită cursurilor și instructorului, am reușit să-mi formez câteva reflexe de bază și unele mișcări le făceam inconștient (semnalizarea sau schimbarea vitezei la cedarea priorității de trecere, spre ex.). Însă traficul zilnic din Oradea și Timișoara poate fi obositor (toată ziua stai cu piciorul pe ambreiaj), așa că o cutie automată ni s-a părut o alegere mult mai potrivită, deși e mai scumpă cu cel puțin 1000 euro.

Alegând tipul de cutie, am ales implicit și mașina nouă. Pentru că n-am încredere să cumpăr o mașină second hand cu o cutie automată din România. Și așa ne-am reorientat spre Skoda și Volkswagen, pentru că Opel și Ford erau inaccesibile dpdv al bugetului.

Liste, liste și iar liste

În bunul stil corporatist, în timp ce căutam modele și oferte, am făcut o listă cu echipările „must-have” pe care le dorim într-o mașină mică:

  • automată pe benzină
  • motor de 1L cu cel mult 100 CP pentru că amândoi suntem kezdő sofőr,
  • scaune încălzite pentru că mmm, nice hot ass, A.C. pentru că nu suportăm căldura excesivă,
  • senzori de parcare și cameră pe spate, pentru că încă nu stăpânesc parcarea laterală
  • navigație și infotainment, pentru că nu mă încântă ideea de a avea suport de telefon pe bord,
  • sistem prindere isofix, pentru viitorii moștenitori
  • brand: popular și cu întreținere decentă, cu acoperire națională în caz de service (îmi povestea un fost coleg despre problema service-ului pentru Mazda, de ex.)
  • buget maxim: 16k.

Nu ne-a interesat tipul de jante, materialul tapiseriei, culoarea mașinii ori tipul de volan.

În decembrie și ianuarie am studiat oferta de auto automate de la Volkswagen, Opel, Skoda, renunțând la ideea unui Sandero nou cu o cutie manuală la ~ 12-14k euro.

Ne-am orientat spre Volkswagen, găsind câteva oferte de mașini automate, care depășeau bugetul cu doar vreo 200 euro. După o vizită la un dealer din Timișoara și mai multe conversații cu distribuitori din alte orașe, am primit o ofertă care se potrivea 99% cu ceea ce ne doream, având și alte opțiuni utile: volan de piele, Front Assist și Autonomus Emergency Braking, Pedestrian monitoring, încărcare telefon fără cablu, hill assist, start-stop și multe altele. Îmi place tare mult aplicația WeConnect care a venit la pachet, pentru cineva pasionat de statistici și date, e tare interesantă.

Din cauza pandemiei, livrarea mașinii a întârziat 8 săptămâni. Așa că am primit-o la fix de ziua mea, la final de iulie. De atunci, adică de vreo 2 luni, am condus-o peste 2500 km, în tot felul de scenarii: serpentine, curbe strâmte cu ceață și ploaie măruntă, drum în lucru cu pietroaie și gropi pe toate părțile, drum de țară proaspăt turnat cu piatră, autostradă. Mașina e minunată, se comportă impecabil, iar cutia automată a fost o alegere excelentă.

Concluzie?

Am scris articolul acesta pentru că sunt sigură că nu-s singura care a fost bombardată cu informații confuze din toate părțile. Românul e maestru în a-și impune opiniile în fața oricui și poate părea mai ușor să accepți părerea celei mai zgomotoase voci doar pentru a o face să tacă. Dacă te gândești să cumperi o mașină / casă / teren, gândește-te întâi la nevoie tale și la bugetul disponibil, ignorând ideile celor care fie au primit lucrurile de-a gata, fie nu înțeleg care e scopul tău. Fă-ți liste, prioritizează nevoile și ia decizia în cunoștință de cauză, eliberat de presiunea socială.

TL;DR: când nu știi nimic despre mașini, te informezi cât mai mult din surse diferite și asculți de cealaltă jumătate a familiei.

sofer incepator in romania

Șofer începător în Timișoara: mea culpa!

Din seria ”șofer începător în România”. Conducem* prin Timișoara de vreo 2 săptămâni. Fiind începătoare, am „lămâile” vizibil lipite atât în față, cât și-n spate. Mașină nouă, automată, mai inteligentă decât mulți participanți la trafic (myself included).

Zilele trecute conduceam în Timișoara spre Moșnița. Adică eram în oraș, conducând cu viteza regulamentară (numai eu cunosc stresul prin care-am trecut pentru a obține permisul, așa că nu vreau să rămân fără el). Într-o intersecție semaforizată am văzut un bătrân care, din refugiu, se apropia repejor către trecerea de pietoni, pe sensul meu de deplasare. Am luat piciorul de pe accelerație și-am frânat ușor, neștiind dacă bătrânul se va opri la semafor sau nu. Observând apoi semaforul lui, am accelerat și-am plecat. 2 secunde a durat, cred, toată sperietura.

Da, m-am speriat oleacă pentru că văzând pasul repejor al pietonului, nu eram sigură că bătrânul va respecta semaforul pentru pietoni. În școală am fost învățată să am cea mai mare grijă la pietoni, pentru că nu știi niciodată când pot sări pe trecerea de pietoni și reprezintă categoria vulnerabilă în trafic.

Sperietura asta, care a dus la încetinit și frânat ușor (chiar a fost frânare ușoară, nu-s brutală în gesturi în trafic), a fost greșeala mea, pentru că pietonul avea roșu la semafor, iar eu aveam verde.

Șoferul din spate, un nene cu un Audi, s-a agitat. A claxonat agresiv și îndelung, apoi m-a urmărit până-n următoarea intersecție unde a dat geamul jos și-a început să urle niște lucruri, gesticulând obsesiv și obscen. Mi-a umplut frigiderul, cum s-ar zice. Sper totuși că doar de carne ușoară, că de la carnea roșie fac indigestie.

Nu contest faptul că am greșit, mea culpa, mi-am învățat lecția. Dar nu am înțeles atitudinea șoferului din Audi. Să mă urmărești până-n următoarea intersecție (eu pe banda 1, ca începătorii, el pe-a doua), să gesticulezi obscenități și să urli, ca să ce? Să timorezi și mai tare un șofer începător?! Mă rog, nu-i cazul meu, pentru că l-am ignorat cu grație, dar cred că atitudinea asta ar intimida alți începători mai sensibili.

Conduită în trafic

Dacă nu mă înșel, în decretul rutier se specifică foarte clar că în trafic șoferul trebuie să aibă o conduită politicoasă, fără a vocifera obscenități la adresa altor participanți la trafic și să fie atent la toți participanții. Mai ales la șoferul începător, care, de exemplu, se poate speria de un bătrân care se avântă spre trecerea de pietoni pe sensul său de deplasare.

Azi am văzut exact același scenariu, un alt șofer (care nu avea semnul începătorului), într-o mare intersecție semaforizată, la viraj de stânga și 2 pietoni care așteptau culoarea verde în refugiu. Probabil șoferul s-a speriat că cei 2 pietoni vor trece pe culoarea roșie, așa că a oprit pentru 2 secunde, apoi a plecat după ce a văzut culoarea semaforului pentru pietoni. Doi șoferi nerăbdători din spate au început să claxoneze agresiv.

Sfat pentru șoferii începători:

Dacă ești șofer începător, sfatul meu e să accepți că:

  • vei face și greșeli
  • să înveți ceva din ele
  • să-ți păstrezi calmul, chiar dacă ai greșit. remediază problema și liniștește-te, pentru că altfel riști să faci alte greșeli
  • să ignori șoferii agresivi care te urmăresc pentru a te înjura în următoarea intersecție.

Nu te lăsa intimidat de un nebun care n-are răbdare și care a uitat că și el a fost un începător pe care-l treceau toate apele (asta dacă nu cumva era cu chilotul ud) prin intersecții.

* domnul soț e cel mai bun copilot pe care l-aș putea avea lângă mine.

Avem nevoie de mai multă răbdare

Aproape 60 de zile am stat în casă, ieșind o dată pe săptămână la cumpărături. Am făcut sport acasă, am cultivat roșii în ghiveci, am gătit nenumărate mese și mi-am tricotat o rochie minunată pentru cununie.

Aș vrea să spun că a fost ușor, dar aș minți.

N-a fost ușor pentru că locuim într-un apartament. Și pentru că în scară locuiesc oameni care se ceartă și se înjură la orice oră. Iar pe bancă, în fața blocului, se adună unii și alții care se distrează ascultând manele la telefon, cu volumul la maximum. La ore nepotrivite.

A fost incomod să completez câte o cerere de fiecare dată când am ieșit din casă. Dar am respectat regulile pentru că știam că toate aceste restricții sunt pe termen scurt. Știam că scopul acestora a fost de a respecta dreptul celor vulnerabili la o șansă în caz de infectare.

Nu m-a deranjat nici faptul că la cununie am purtat mască. Putem spune chiar că tema cununiei noastre a fost “The Silence of the Lambs” :))

Abia am așteptat măsurile de relaxare. Pentru că mi-am dorit să pot ieși din casă fără a completa o declarație. Mi-am dorit să ne plimbăm liniștiți prin parc fără a ne face griji că putem lua o amendă. Mi-a fost dor de o excursie la munte, unde-am topit clisă pe pâine și-am dormit la umbră. Mi-era dor de liniștea pădurii și de aerul curat.

Așa că nu mă deranjează faptul că trebuie în continuare să port mască în autobuz/tren, în magazin ori când intru într-o instituție publică. Nu mă deranjează nici faptul că la Lidl cineva îmi ia temperatura.

Dar!

Mă deranjează atotcunoscătorii. Mă deranjează oamenii care consideră că sunt mai speciali pentru că ei nu cred în virus și aleg să împrăștie cu venin în toate părțile. E dreptul tău de a nu crede în virus, la fel cum e dreptul meu de a crede că acesta există.

E dreptul meu de a mă proteja, atât pe mine, cât și pe cei dragi. Nu vrei să porți mască? Foarte bine, e dreptul tău. Dar te rog să ții părerile și ideile anti-covid pentru tine. Așa cum eu nu-ți impun să porți mască, la fel mă aștept să nu mă jignești pentru că aleg să mă protejez.

Poate un pic mai multă înțelegere și mai multă toleranță ar ajuta mai mult decât discursuri agresive, de ambele părți.

floare-suculenta

Conversații și discuții

Am ezitat să-mi dau cu părerea despre ultimele scandaluri care au „oripilat” opinia publică în România. Și asta pentru că mi se pare că se merge prea mult în direcția „conversații” – adică doar enunțăm idei, aruncăm cu teorii și acuzații – și prea puțin în direcția unor „discuții” – în urma cărora să și facem ceva pentru a schimba în bine ceea ce contravine unor valori comune.

Dacă în statele occidentale (mă uit la SUA, de ex.) conversațiile se transformă în discuții și-n acțiuni concrete (vezi trendul diversity & inclusion), în România pare-se că ne învârtim în cerc. Cu fiecare scandal efectiv ne învârtim în cerc. Conversăm, ne dăm cu părerea, bifăm niște subiecte pentru a arăta că ne pasă, punem etichete și aruncăm cu acuzații-n sus și-n jos, fără a obține vreo schimbare reală.

Parcă suntem niște cocoși pitici, care ne umflăm în pene când vedem ditamai gânsacul peste gard, dar ne desumflăm rapid când gânsacul dispare din raza vizuală.

Băgați vlogărul în dubă …

Cel mai bun exemplu e cel al vloggerului care a emis idioțenia despre fetele care poartă fustă scurtă și care merită (ah, ce cuvânt nepotrivit) să fie violate. Rapid s-a umflat orezu-n opinia publică. La aproape 2 ani de la apariția clipului. Au curs râuri de texte, unele mai dramatice decât altele. Omul a ajuns la poliție, e sub control judiciar și nu mai are voie să posteze vloguri și nimic online.

WOW! Gata, am rezolvat problema! De acum înainte bărbații din România nu vor mai crede că o fată îmbrăcată în fustă scurtă cere să fie violată pentru că vlogărul minune nu mai are voie să posteze nimic online. Ce simplu a fost, nu-i așa?!

Problema era vlogărul, nu faptul că atitudinea lui e adânc înrădăcinată în mentalitatea colectivă. Nu-i iau apărarea omului. E un pas înainte faptul că autoritățile s-au sesizat, iar omul a plătit pentru prostia sa. Dar! Asta nu schimbă problema. Doar o zgârie un pic la suprafață.

Educație și respect

În timp ce o parte din opinia publică diseca vlogărul vieții, cealaltă se lupta pentru un proiect de educație sexuală în școli. Nici în această privință n-au fost prea multe discuții, ci multe conversații. În mare parte conversațiile au fost între creștini (care „luptă” pentru inocența copiilor) și oameni care înțeleg de ce educația e mai importantă decât dogma religioasă. Pentru că educația sexuală nu e despre sex, ci e despre grija față de propria persoană. Despre îngrijire, igienă și comportament decent.

Citeam un raport al Uniunii Europene despre violența în funcție de gen (Gender Based Violence) și nu stăm deloc bine. Da, raportul e din 2016, dar ceva-mi spune că în 4 ani nu s-au schimbat multe lucruri. În continuare românii cred că o femeie merită bătută în anumite circumstanțe (idee perpetuată foarte mult și-n mediul online), că „cere” să fie violată dacă se îmbracă într-un anumit fel sau dacă consumă băuturi alcoolice.

More than one in four respondents think sexual intercourse without consent can be
justifiable.

Overall, 27% say sexual intercourse without consent may be justified in at least one of the
situations proposed.

Respondents in Romania and Hungary are consistently amongst the most likely to say each situation may be a justification for sex without consent, while those in Sweden and Spain are consistently amongst the least likely to say so.

Tineri, neliniștiți și prost educați

Acum câteva seri am aniversat prima lună de căsnicie la un pahar de ceva, la o terasă. Cu toate măsurile de distanțare socială. La o altă masă se așezaseră 3 băieți, probabil studenți. După prima bere l-am auzit pe unul spunând, cu voce tare, „bă, aia și-o merită, ea e de vină, bă. io n-am încredere în nicio femeie, aia și-o merită.”. Sigur, vei zice că am scos lucrurile din context. Probabil. Dar ce pretext găsești pentru a justifica „o merită” și „n-am încredere în nicio femeie”?

În cultura românească se găsesc justificări pentru nenumărate comportamente greșite, mai ales dacă victima e femeie sau copil. Și nu cred că vom putea schimba cultura dacă un vlogăr nu mai poate face vloguri. Da, e un început, dar fără a continua cu educație și a plusa pe respect, mă tem că lucrurile vor denatura și mai mult în viitor.