La ora 8 fără 9 minute au intrat în spital pe ușa principală. Înfofoliți bine în paltoane vechi, dar îngrijite, ținând aproape o geantă de piele neagră și 2 plase de plastic. El, grăbit, aplecat de umeri și cu privirea în sus, ea urmându-i pașii la jumătate de metru în spate. Aici au dat de prima recepție, cea de internări. O tinerică, cam grăbită, i-a îndrumat spre recepția de consultații: „faceți dreapta și după colț vedeți recepția pentru consultații, aici e cea pentru internări. N-ați venit să vă internați în spital, nu-i așa?”

Bătrânul a încercat să articuleze ceva, vizibil nemulțumit de ideea de a căuta un alt om căruia să-i dea actele și banii necesari unei consultații. Au făcut 2-3 pași și-au dat de portarul amabil, care i-a ghidat pentru restul de 10 pași pe care trebuia să-i parcurgă pentru a ajunge la cea de-a doua recepție, unde se fac programări de consultații.

Ambele recepționere erau ocupate cu procesarea consultațiilor pentru alți oameni, așa că așteptam după linia de confidențialitate ce colora gresia. Cei doi bătrânei ajung în urma mea și, căutând cu privirea recepționerele, se înghesuie printre cei care așteptam civilizat la coadă. La un moment dat simt un cot în coaste, cobor privirea și dau de bătrânica ce-și făcea loc pentru a ajunge înaintea mea la rând. Bătrânelul ocupase jumătate din pupitrul recepționerelor, dominându-l vizual cu brațele întinse pe blatul lucios.

Doamna din fața mea plătește consultația, i se comunică la ce cabinet trebuie să se prezinte și când dau să fac un pas în față, pentru a ajunge la recepționeră, o văd pe bătrânică. Se foiește-n fața mea și înaintează. Între degetele grăsune și zbârcite strângea mânerele unei genți de piele neagră din care se chinuia să scoată un portofel. Privirile ni se intersectează și, făcând un pas în față, îmi zice „ah, erați cumva în față?”. Îi zâmbesc și-i spun că o las înainte, 5 minute în plus sau în minus nu contează. Bătrânelul, în schimb, ajunsese deja în fața tinerei la care așteptam și urmărea cu interes cuvântul magic: „Următorul!”

Bătrânica ajunge lângă soț și-o văd cum îi dă coate, încercând să-l atenționeze că s-a grăbit și-a sărit peste rând. „Ce domn’le, lasă că n-a pățit nimic, să aștepte!”, mormăie nemulțumit, fără a-și lua privirea de pe chipul tinerei de la care încă aștepta cuvântul magic. Se aude un „Spuneți, vă rog!” din spatele pupitrului, iar bătrânul mai are puțin și se urcă pe suprafața lucioasă, pentru a fi cât mai aproape de domniță.

Recepționera le cere actele și-i întreabă ceva de bilete de trimitere și medici, bătrânica se face și mai mică, în timp ce bătrânelul parcă se înalță și răspunde tranșant, ca un căpitan. Apoi se fâstâcește, căutându-și ochelarii de vedere, și întinde buletinul soției și cardul acesteia de sănătate. Tinerica din spatele pupitrului tastează ceva, în ochi i se oglindește lumina monitorului și după 1 minut vine verdictul: „Va fi 150 lei consultația”.

Bătrânica, parcă știind la ce să se aștepte, scoate banii pentru a-i înmâna recepționerei, dar în drum întâlnește mâna lui, care plătește costul consultației.

„Mergeți la cabinetul X, la doctor Y, pe culoar, la dreapta. Multă sănătate!”, încheie recepționera. Fără a-i răspunde tinerei, bătrâneii se întorc și ajung din nou la portarul amabil, care-i îndrumă spre cabinet.

N-am nicio concluzie.

*titlul e inspirat de scena asta (minutul 2.30)