Că am o problemă cu regulile nescrise ale societății/mediocrității – alea care-ți dictează când să te căsătorești, cum să-ți faci casa, ce mașină să-ți cumperi, câți prunci să faci și, musai, vârsta la care trebuie să-i faci (ați observat imperativul, da?!) – nu-i o noutate. Am mai scris despre cât de nesănătos mi se pare să-ți trăiești viața ghidându-te după regulile altora, după „toată lumea face asta”.

Când ai putea să-ți conturezi propriile reguli, în limita bunului simț, desigur. Da, da, știu, viața-i scurtă, dar nici nu merită trăită exclusiv după cum trăiau strămoșii noștri. Sau după cum îți dictează părinții. Că-s alte vremuri, alte limite, alte provocări.

Sigur, cu toții ne dorim să ne integrăm cât mai bine și mai repede în comunități, dar chiar cu prețul libertății? Cu prețul pierderii identității? Dacă nu te simți confortabil în colectivul din care faci parte, caută companiile potrivite în alte părți, zice Seth Godin în The Icarus Deception.

S-ar putea ca la finalul zilei/săptămânii, când tragi linie, să constați că ai dansat după cum ți-a fost cântat. Și parcă tu ai fi vrut niște Nothing Else Matters în loc de bumți-bumți panda bear.

Și ca să închei în ton cu întrebarea din titlu: potrivit normelor sociale după care ar trebui să ne ghidăm viețile, până la ce vârstă sunt acceptate trăznăile? Prin trăznăi mă refer la a pleca de acasă în miez de noapte ca să ajungi cu trenul într-o comună învecinată, unde bei o cafea cu un prieten pe care nu l-ai văzut demult. Trăznaie e atunci când îți suni părinții doar o dată pe săptămână pentru că nici nu simți cum trece timpul pe lângă tine, și-ți amintești să-ți suni tatăl, ca să-i urezi la mulți ani, la timp pentru a nu-și da seama că … ai uitat.

Tot trăznaie se numește acel moment când le spui părinților să-și mai ia o pisică atunci când te presează cu: „dar nepoți când îmi aduci acasă?”, întrebarea aia enervantă pe care n-ai vrea s-o auzi când tocmai te-ai întors dintr-o aventură prin păduri.

Trăznaia-i atunci când un prieten te sună și îți spune „hai cu mine până pe Valea Drăganului” și tu zici hai!, deși ai rău de mașină. Așa că suporți și ghimbirul iute și emetostopul doar pentru a ieși din zona ta de confort. Ai face orice ca să scapi de senzația aia comodă și caldă ca o plapumă pufoasă, care pare să te strângă de mâini și de picioare atunci când te trezești în locuri noi. Cum ar fi o … peșteră.