Tag Archives: Cinemateca

Transformers 3 – Shia LaBeouf devine tot mai obositor!

Aseară am fost la premiera în Oradea a Transformers 3, la Hollywood Multiplex. Sala pe jumătate goală, că deh, biletul a fost undeva la 20 de lei.

Cică Transformers 3 e film 3D. Ori sunt io mai chioară, ori nu ştiu ce-i aia 3D (ceea ce nu e exclus), dar nu prea m-am prins unde au fost fazele de 3D.

Mi-a plăcut mai mult de Rosie Huntington-Whiteley decât de Shia LaBeouf. Băi, cât poate să urle Shia ăsta! Sunt scene când urlă fără să aibă vreo continuare. La un moment dat Optimus sare în ajutor şi Shia ăsta începe şi urlă cât îl ţin plămânii: “Optimuuuuuuuussssss!!!” Şi gata! Că Optimus nu l-o băgat în seamă şi şi-o văzut de treburi.

Parcă Shia urlă din ce în ce mai mult cu fiecare film din franciza asta. În primul film era haios, era credibil când se speria de orice maşinărie ca o femeie, dar devine obositor să-l vezi cum urlă ca disperatul în aproape orice scenă.

Per total, Transformers 3 mi-a plăcut, e un film de acţiune în stilul specific francizei. Chiar merită văzut, dacă nu te cramponezi de isteriile lui Shia.

 

jack carter eureka

Eureka, oraşul geniilor

jack carter eureka

Eureka e un serial excelent despre un orăşel american unde trăiesc oameni dotaţi cu IQ-uri impresionante. Totul începe cu un experiment care dă greş, un şerif federal care, încercând să evite câinele ce mereu trece strada când circulă o maşină, ajunge în oraşul Eureka. Oamenii sunt sociabili, cam ţăcăniţi, dar toată lumea trăieşte în armonie.

Episodul pilot durat vreo 84 de minute. Şeriful federal Jack Carter, interpretat de Colin Ferguson, devine şeriful oraşului Eureka după ce reuşeşte să rezolve nişte probleme. Serialul nu duce lipsă de umor şi de multe invenţii care mai de care mai ciudate. Printre ciudăţeniile astea se numără Casa Viitorului. Ei, se pare că scenariştii au asociat casa cu o femeie, altfel nu-mi explic de ce sărmanul Jack e nevoit să-i ceară scuze casei pentru că … a întârziat la cină!

P.S: mi se pare doar mie sau în serialul ăsta Colin seamănă cu mândrul Groparu de la Cluuj?

foto: syfy.com

Machete don’t text!

Tocmai ce-am văzut Machete, o parodie interesantă pe care Laurenţiu o aştepta de vreo 2 ani. Cred că filmul a intrat în producţie după ce Sylvester Stalone, Statham, Jet Li şi ceilalţi au anunţat că vor juca în The Expendables. Doar nu era ca Steven Seagal şi Robert Rodriguez să rămână pe dinafară.

Sigur că fanii actorilor care au făcut senzaţie în filmele de acţiune din anii ’80 şi ’90 nu vor rata filmul. (evident că aberez cu presupunerile astea, n-am căutat informaţii despre film, de fapt, ce informaţii mai ai nevoie când vezi un trailer ca ăsta de mai jos?)

Nu uita: Machete don’t text!

p.s: pentru fanii parodiilor, Machete e un film ce trebuie văzut. Însă nu-l recomand femeilor însărcinate şi celor ce vomită uşor. Dar nici de asta nu-s sigură, având în vedere că am avut stomacul destul de tare încât să văd filmul…

Up in the air (2009)

Filmul ăsta puteau foarte bine să-l denumească „Familia e cea mai importantă!”, pentru că asta unul dintre aspectele atinse. Superficialitatea omului, importanța pe care o atribuim unor lucruri aparent nesemnificative, egoismul specific ființei umane și câte și mai câte clișee/învățături au mai predicat în filmul Up in the Air!

George Clooney e angajatul de succes care are un țel: să călătorească mult. Atât de mult încât să atingă cele 10 milioane de mile de zbor, să atingă „nemurirea” printre companiile de zbor. Iar pentru a face acest lucru, se bucură de avantajele serviciului, chiar dacă acesta presupune anunțarea veștilor proaste. Adică, George sau Ryan, după rolul din film, e cel investit de companii pentru a concedia angajații. Diplomat, direct și zâmbitor, pare să simpatizeze cu omul, însă îl cam doare în cot de soarta oamenilor pe care îi concediază. Și de ce l-ar interesa? Fiecare om își croiește soarta. În drumul său colecționează carduri de loialitate și zâmbete false…

În definitiv, egoismul nu e un lucru rău ci doar prost interpretat. Faptul că porți deasupra umerilor povara unei vieți încărcate, a unui serviciu stresant, a unei ipoteci, a familiei, a tuturor prietenilor, nu te face un erou. De fapt, te transformă într-un om fără energie, un om care nu se poate bucura de lucrurile simple în viață. Un om care a uitat ce a dorit să devină în copilărie, un om care nu-și mai duce traiul pentru el și bucuriile sale, ci devine o mașinuță frustrată. Sau dimpotrivă: devii un om care știe să-și canalizeze energia spre lucruri cu adevărat importante, cum e familia. E un film care pune în balanță superficialitatea omului și nevoia sa de a aparține de ceva și de a crede în ceva: o familie, o comunitate, un grup.

Mă rog, am filosofat prea mult dar și asta e una dintre concluziile peliculei. Sunt curioasă de nuvela lui Walter Kirn. Sper să apuc să o citesc cât mai curând!

Concluzia: Up in the Air e un film ce merită văzut!

Julee Cruise – Falling (Twin Peaks)

Richie mi-a adus aminte de probabil singurul serial pe care nu am avut voie să-l văd. Când a apărut Twin Peaks în România aveam doar 6 ani. O copilă foarte curioasă care s-a speriat de piticul din camera cu pătrățele. Atât mai țin minte din serial: piticul și camera aceea. Erau lucruri foarte înspăimântătoare pentru un copil de 6 ani care încă trăia în lumea frumoasă a copilăriei inocente.

Coloana sonoră de la Twin Peaks, interpretată de Julee Cruise, am regăsit-o pe vremea când lucram la radio. Serile ploioase de duminică, așa numitele seri în care se fac bebeii, erau singurele momente când aveam voie să difuzez muzică mai lentă. Iar Julee Cruise, alături de Simply Red și Barry White, erau la ordinea zilei. Pentru Richard Marx aveam nevoie de … altceva. Mă rog, asta e mai puțin important.

Julee Cruise este o artistă americană, născută în 1 decembrie 1956, în Creston, Iowa, SUA. Single-ul Falling, coloana sonoră a Twin Peaks, a fost lansat în 1990. De-a lungul anilor a lansat 3 albume însă cred că Falling rămâne piesa de rezistență a carierei sale. A colaborat cu David Lynch și Angelo Badalamenti pentru majoritatea melodiilor lansate.

Vocea sa „angelică”, după cum a fost descrisă de Badalamenti, a captivat atenția publicului avid după altceva, ceva sublim și liniștitor în același timp. În timp ce „imperiile” se prăbușeau, vocea lui Julee a fost ca un pansament pentru cei sătui de violențe