Nu știu cum aș reacționa dacă fiica mea m-ar întreba dacă e frumoasă sau urâtă. Dacă ar avea astfel de complexe. N-am pus vreodată frumusețea pe un loc fruntaș în viață. Folosesc rar farduri, în cantități mici și aproape mereu aleg ceva cât mai aproape de ideea de natural. Mereu am pus mai mult accent pe lejeritate, curățenie și cunoștințe. N-am vreo problemă în a ieși din casă nemachiată și nepieptănată, dar mi-e jenă să ies dacă n-am folosit pastă de dinți și săpun / deodorant. Pentru mine e o pierdere de timp să-mi aranjez fața cu zeci de produse, dar să am dinții cariați. Ori să investesc în haine scumpe, dar să fac duș o dată la 4 zile. Deși până în adolescență nu aveam apă caldă la duș (când venea apa caldă pe țeavă, era maronie), am fost învățați cu dușul zilnic, la lighean. Nu am vreun motiv să-mi fie rușine cu asta, au fost alte vremuri cu alte provocări.

Cred că aveam vreo 14 ani când i-am spus tatălui meu că-s urâtă, că nici nu mă gândesc să plec de acasă, că nu mă voi mărita vreodată. Răspunsul lui a fost de forma: „Tu ești urâtă? Uită-te-n oglindă și apoi uită-te la Marinela Nițu toată plasticată și botoxată. Aia-i frumoasă?”. Comparația exagerată a funcționat. De atunci nu țin minte să-i mai fi spus vreodată că-s urâtă. Sau să mai fi avut dilema asta. Vorba aia, ce-o fi, o fi, cui nu-i place să nu se uite.

Amintiri din adolescență

Da, am avut perioada mea de adolescentă supărată. Complexele majore din perioada adolecenței erau legate de faptul că eram slăbuță sau nu știam suficiente lucruri despre muzică, mă strofocam să acumulez cât mai multe cunoștințe din domenii diverse pentru a avea un punct comun cu adulții. Am depășit complexele adolescenței concentrându-mă pe pasiuni. Pe atunci dobândisem microbul radioului, al omului din spatele microfonului.

Seară de seară făceam lecții de dicție și cursivitate, cu un creion în gură și un ziar din care citeam articole întregi până ce rămâneam fără salivă. Mă complexau S-urile și R-urile, pe care reușisem să le pronunț bine după zeci de ore de exercițiu. După școală fugeam la radio unde stăteam până noaptea, exersând atât dicția, cât și compunerea textelor.

Complexele copilăriei

Nu știu cum aș reacționa dacă pruncul meu ar ajunge acasă plângând că ceilalți copii i-au spus că e urât(ă). Probabil că aș încerca să-i îndrept atenția spre lucruri mai importante, spre pasiuni pe care le poate cultiva, care-i pot aduce mai multe satisfacții decât părerile răutăcioase ale unor copii complexați la rândul lor. Sau poate că m-aș bloca și n-aș ști ce să-i spun altceva decât că îl/o consider frumo(a)s(ă), un răspuns care, probabil, (l-)ar mâhni(-o)?!

Fiind afectat de răutățile mediului social în care încearcă să se integreze – colegii de la școală / prietenii -, nu știu dacă au un impact prea mare replici precum „Desigur, draga mea, tu ești cea mai frumoasă fată din lume!” sau „Fata mea, pentru mine ești cel mai frumos copil!”. Chit că sunt răspunsuri cât se poate de adevărate pentru orice părinte care-și adoră pruncul.

E ușor înspăimântător gândul de a fi părinte în vremuri atât de superficiale. Cu toate că știu că nimeni nu s-a născut învățat și că până și părinții noștri au făcut greșeli la vremea lor. Greșeli pe care noi nu le-am conștientizat, dar pe care poate le vedem acum.

Ce poți să-i spui fiicei tale când te întreabă dacă e frumoasă pentru că fetele răutăcioase îi spun că-i urâtă? 🙂