Tag Archives: japonez

Adevarata viata de gheisa – Mineko Iwasaki

Acum 4 ani am citit ‘Memoriile unei gheişe’, de Arthur Golden, o carte care m-a făcut să caut tot mai multe informaţii despre Japonia şi cultura japoneză. Cartea lui Mineko Iwasaki nu e atât de dramatică precum nuvela lui Arthur Golden, ci mai degrabă aduce un plus de romantism şi claritate asupra termenului şi vieţii de gheişă.

Autorul american s-a inspirat, pentru a scrie despre Sayuri (presupusa gheişă vestită din Kyoto), din povestea lui Yuriko, o tânără care a avut o copilărie zbuciumată. Tatăl său avea afaceri în industria peştelui, mama sa murise la scurt timp dupa naşterea fetiţei iar, pentru a face faţă situaţiei financiare precare din timpul războiului, Yuriko a fost plasată în grija diverselor rude, ulterior ajungând o geiko de succes. Mineko nu intră în detalii despre chinurile prin care a trecut prietena sa, însă e limpede că Golden s-a inspirat din această întâmplare, sunt prea multe asemănări. ‘Adevărata viaţă de gheişă’ lămureşte câteva aspecte eronate din cartea ‘Memoriile unei gheişe’.

Gheişă, mizuage şi artele japoneze

Contrar celor prezentate de Golden, ‘mizuage‘ nu reprezintă licitaţia pentru virginitatea gheişei, ci reprezintă un stadiu de trecere de la maiko la maturitate. Practic, în cadrul mizuage se taie o parte din părul adolescentei care se pregăteşte să devină geiko.

Dar să-ţi povestesc pe scurt câteva lucruri despre această carte. Practic, Mineko Iwasaki ne povesteşte viaţa sa, de la 2 ani până în anul 2000, când şi-a publicat memoriile. Asemenea unei doamne, autoarea îşi destăinuie cititorului doar amintirile frumoase, trecând foarte sumar peste cele nefericite, descriind diplomat legătura sa cu Toshio, bărbatul însurat căruia i-a fost amantă vreme de 5 ani. Nici măcar ozashiki (petrecerile din casele de ceai) la care a participat alături de persoane importante din politica naţională sau internaţională, nu le descrie aşa cum probabil au avut loc, fiind extrem de atentă să nu distrugă imaginea vreunei personalităţi. Doar pe regina Elisabeta a Marii Britanii o descrie drept o femeie geloasă şi foarte nepoliticoasă pentru că, deşi i-au fost oferite cele mai bune prepatate, refuză să mănânce când este invitată la masă. În plus, nu oricine i se putea adresa reginei, motiv pentru care Mineko se simte stânjenită.

Adevărata viaţă de gheişă‘ şi ‘Memoriile unei gheişe‘ sunt două cărţi care descriu în mod diferit viaţa acestor femei. Dacă Arthur Golden a pus accent pe relaţii şi sexualitate, ei bine, Mineko Iwasaki descrie arta din spatele acestei ‘meserii’, tradiţiile japoneze care par să dispară încetul cu încetul din pricina unei societăţi tot mai închise şi deloc dispuse să evolueze din Gion Kobu. În plus, americanul a îmbinat tradiţiile unei gheişe cu cele ale unei oiran şi tayu (curtezanele, prostituatele de lux).

Dacă eşti fascinată de cultura societăţii japoneze, e o carte pe care trebuie să o citeşti. Chiar dacă e subiectivă, printre rânduri vei afla multe lucruri interesante despre arta şi tradiţia care trebuie respectate de fiecare gheişă!

tokyo-restaurant-cluj

Tokyo Restaurant – Cluj

Vineri seară, pe nepusă masă am plecat la Cluj, la Restaurantul Tokyo, de pe str. Gh. Marinescu nr 5. Pe drum am avut ceva emoţii, dat fiind faptul că a fost prima dată când am mers la Cluj cu maşina. Cu atât mai mult cu cât era noapte. Aveam în minte tot felul de accidente oribile care se întâmplă pe şosele cu serpentine, tiruri răsturnate, maşini distruse, tot tacâmul. Pesemne trebuie să renunţ la ştirile tv de dimineaţă şi la filmele americane stupide cu Steven Seagal.

Cluj – final frontier!

Despre Cluj ştiam doar că are un primar gospodar şi că galeriile CFR Cluj şi Universitatea Cluj se iau mereu la bătaie când se întâlnesc. Din fericire n-am probat asta. În ciuda lipsei luminii solare, am descoperit un oraş interesant. Dealuri peste tot (un fel de San Francisco al Ardealului), viaţă de noapte, terase multe, cluburi cu firme luminoase interesante, însă o biserica veche m-a fermecat în cele câteva secunde cât am apucat să o văd. Căminele studenţeşti arata bestial în comparaţie cu cele ale Universităţii din Oradea, poliţia chiar patrulează noaptea prin mini-campusul pe care l-am vizitat pe la 3 dimineaţa, iar străzile clujene sunt mai îngrijite decât cele orădene.

Per ansamblu, mi-a plăcut Clujul. Dar Braşovul rămâne cel mai frumos oraş pentru mine. Cel puţin până la proba contrarie.

La restaurant

Am plecat din Oradea pe la ora 9 şi am ajuns la restaurant pe la ora 23.30. Când am intrat pe terasa localului, o tanti într-un costum negru ne-a zâmbit şi ne-a îndrumat spre o masă pentru 5 persoane. La câteva secunde după ce ne-am aşezat a venit la noi o domnişoară îmbrăcată într-un chimonou galben cu flori albastre. Machiată discret, domnişoara ne-a oferit meniurile după care a revenit cu 5 şerveţele din pânză. Le-a aşezat în faţa fiecăruia dintre noi, apoi ne-a oferit o specialitate din partea casei : tofu cu sos de soia şi verdeaţă. Şerveţelele respective sunt pentru spălatul mâinilor înainte de mâncare. Miroseau foarte bine.

După ce am întors meniul pe toate părţile, domnişoara ne-a oferit informaţii despre preparate. Până la urmă am ales un fel de legume prăjite într-un sos, care le-a făcut crocante, iar ceilalţi 4 (Laurenţiu, Milan, Dragoş şi Laura) au optat pentru un meniu cu supă, orez, salată de legume şi carne de pui în colţunaşi. Aştept să citească Milan postul ăsta pentru a mă lămuri asupra denumirilor preparatelor.

Mâncarea a fost foarte bună, dar şi foarte multă. Pentru că eu mănânc aproape cât un pui de pisic, am luat restul la pachet. Sosurile de soia sunt foarte bune, iar salata a fost excelentă. Preţurile sunt accesibile: un suc 4-5 lei, meniul lui Laurentiu a fost 22 de lei, iar legumele cu sos comandate de mine au fost 21 de lei.

La taifas

După ce am terminat de mâncat am am stat la povești cu domnişoara care ne-a servit. Ne-a povestit de clienţi care s-au speriat când au auzit din ce e făcut sushi (orez fiert cu oţet şi zahăr peste care se pune peşte crud şi se serveşte cu sos), dar care, după ce au încercat prima bucată, nu s-au mai oprit până nu au devorat cel puţin 4 porţii.

De asemenea am aflat că restaurantul mai are un sediu în Iulius Mall, unde se bucură de succes, mai ales pentru faptul că e un sushi fast food.

Cel mai interesant mi s-a părut faptul că domnişoara care ne-a servit chiar era interesată de cultura japoneză, a fost foarte amabilă şi chiar dacă am depăşit ora închiderii, nu s-a grăbit să ne strângă masa pentru a pleca odată. Ba chiar m-a lăsat să fac poze în interiorul localului.

Pentru cei nefamiliarizaţi cu localurile tematice, Tokyo Restaurant e singurul local din România care are un bucătar japonez. S-a simțit asta.

Back home

Pe la 3 dimineaţa (după o scurtă vizită prin oraş) am plecat înspre Oradea. La vreo 15 minute după ce am ieşit din Cluj m-a răpus oboseala, am înţepenit pe bancheta din spate. Pe la ora 5 dimineaţa am ajuns acasă. Niciodată nu mi-a fost atât de dor de patul ăsta.

Parcă e mai palpitant să pleci într-o excursie pe nepusă masă decât după pregătiri îndelungi. Oricât de somnoroasă am fost pe drumul înapoi, mi-am pierdut somnul după ce am ajuns pe şoseaua de centură a oraşului dinspre Metro. Groaznic drum!

Abia aştept să mai mergem, dar de data aceasta vreau să văd Clujul sub lumina zilei.

Câteva poze. Pe celelalte le găseşti aici!

IMG_6796.JPG IMG_6795.JPG IMG_6794.JPG IMG_6793.JPG IMG_6792.JPG IMG_6790.JPG IMG_6783.JPG IMG_6785.JPG IMG_6780.JPG