Am o problemă mare cu pupăturile pe obraz, indiferent de persoana străină de la care vin. Am un cerc restrâns de persoane pe care le pup pentru că fie sunt obligată de circumstanţele sociale (diverse rude – excepţie face familia apropiată), fie pentru că sunt persoanele dragi mie şi în care am încredere.

Aşa că mereu încerc să mă feresc de pupăturile de rigoare care apar atunci când sunt în grupuri de multe femei sau la diverse evenimente. Acum, serios, câţi bărbaţi aţi văzut să vină să vă pupe pe obraz ca salut?! Eventual numai prietenii foarte apropiaţi şi indivizii care te-ar f… dar n-au curaj să ţi-o spună. 😛

Da, ştiu că e o formă de salut foarte răspândită în Europa şi ţările latine, dar asta nu înseamnă că trebuie s-o adopt şi s-o îmbrăţişez cu entuziasm, nu?

Aş putea spune că abia atunci când am ajuns să am încredere în cineva, îi permit accesul în “spaţiul personal”, pentru că şi sărutul pe obraz are un anumit nivel de intimitate. Sunt genul de om care se împrieteneşte uşor (vorbesc al naibii de mult şi râd şi mai mult), dar totuşi reuşesc să ţin oamenii la distanţă pentru că nu-mi place să fiu ca o carte deschisă.

Sigur că tu, cel/cea care-mi citeşti blogul de mult timp, vei crede să ştii totul despre mine. Însă adevărul e că las să se vadă doar o mică parte din ceea ce reprezint. În viaţa reală sunt ceva mai acidă, mai sarcastică şi mai ironică. De fapt, şi mai răutăcioasă, dar de cele mai multe ori nu-mi dau seama de asta pentru că nu prea mă gândesc la ceilalţi atunci când spun diverse lucruri. Egoismul tipic unui leu coleric, nu? (deşi cred că e pleonasm, n-am văzut lei melancolici)

Cineva-mi spunea că par foarte rece pentru că nu las să se apropie prea mult oamenii de mine. Dar de ce aş avea nevoie ca oricine să aibă acces la spaţiul meu privat? În definitiv, prietenii îi alegem în funcţie de acele idei şi trăsături comune.

Concluzia postului? Nu vă mai supăraţi pe mine când vă spun că nu-mi place să fiu pupată. Fiecare om are un anumit nivel de toleranţă, de intimitate. Don’t push it!