Tag Archives: viata cu o pisica

pandindu-si victima umana

Viața cu o pisică de apartament…

Când o strig, se uită la mine și vine, dacă n-a găsit o jucărie mai interesantă în raza ei vizuală. Când o chem să-mi țină de cald, nu vine. Îmi aruncă o privire de parcă mi-ar reproșa că am deranjat-o pentru ceva atât de neinteresant, precum e încălzirea corpului, și se tolănește pe podeaua rece. Parcă pentru a-mi face-n ciudă că am pretins oleacă de căldură de la blana-i pufoasă.

lazy cat

Când are chef de răsfățat și vrea să o scarpine cineva pe sub bărbie și s-o mângâie pe cap, sare rapid pe mine. În 2 timpi și-n 3 mișcări am devenit noua ei unealtă de scărpinat. Îmi aruncă o privire galeșă, cu ochii verzui și pupile negre uriașe, își ridică botul pentru a-mi adulmeca ultima masă și se mulțumește să-și frece obrajii de umărul meu.

pandindu-si victima umana

Dimineața, de îndată ce-am ridicat capul de pe pernă, începe seredana. Miau-miau-miau-miau! Și continuă până când o iau în brațe și-o scarpin pe burta-i dolofană. Uneori încetează abia după ce ne fugărim prin casă. Sau după o partidă de Stalker-Cat!

stalking cat

Când adoarme la mine-n brațe și e musai să fug la baie, nu s-ar ridica nici în ruptul cozii! Ba chiar dă să muște dacă îndrăznesc să-i mut poziția corpului.

Dacă mă așez în pat, în maximum 5 secunde e-n dormitor lângă gâtul meu, torcând și frământând ca un pisoiaș speriat. Se oftică atunci când îi pun șervețele la gură, să nu-mi murdărească tricourile cu salivă. Mușcă din șervețele, cască nemulțumită apoi se retrage la picioarele mele, lingându-și labele aparent murdare.

Știe că nu suport să mă lingă, așa că am impresia că uneori în mod intenționat îmi linge sprâncenele dimineața. Și uite așa sar ca arsă din pat, fugind la baie să mă spăl pe față. „Yuck, mâță, aia-i limba cu care te lingi la cur! Bleah! Unde-i dezinfectantul?!”, îi strig. Nu pare să-i pese, dimpotrivă, se cațără pe cadă și-apoi pe marginea chiuvetei, curioasă de mirosul soluției.

lazy_cat_is_lazy

Nimeni nu m-a avertizat că pisicile trag pârțuri mai puturoase decât oamenii și sforăie mai tare decât bărbații beți! Ei bine, eu nu-s atât de egoistă. Uite, ca să știi și tu, om normal care te gândești să adopți o mâță: pisicile au aceleași nevoi ca oamenii! (ah, ce noutate, nu?!) Vor saliva pe tine, îți vor lăsa miresme greu de suportat după ce mănâncă lactate și te vor speria când le vei auzi sforăind din dulap. Sau din sertarul cu chiloți.

Din când în când vei zări grămezi mici (sau mai mari, depinde de mâță) de păr care alunecă prin casă, similare cu buruienile uscate duse de vânt în deșerturile din western-urile lui Eastwood. De obicei aceste grămezi se vor strânge în colțul cel mai inaccesibil al camerei, sub pat, sub geanta lăsată pe jos după ce-ai venit de la serviciu sau pe blugii pe care i-ai dat jos rapid când ți-ai văzut partenerul gol pușcă ieșind de sub duș. Nu uita totuși să închizi pisica în altă cameră. Cats love to watch…

Și cam asta-i viața cu o pisică de apartament…

Viaţa cu un animal de companie în apartament

Întotdeauna mi-am dorit să am o pisică sau un câine în casă. În copilărie am fost fermecată de emisiunile de la Discovery Chanel (înainte să apară Animal Planet prin cablu) şi credeam că e simplu să creşti un animal în apartament.

În ultima lună am realizat că nu e chiar atât de uşor precum vezi în filme. Chiar şi cu o pisică! Când am adoptat-o pe Mitsi m-am gândit că voi putea dormi liniştită, fără grija că oricând ar putea intra un şoricel în casă care s-ar putea urca în pat şi pe mine (brrr!!!). M-am gândit că o pisică oricum doarme toată ziua, e lenoasă şi te lasă în pace să lucrezi, spre deosebire de un câine care-ţi cere atenţia non stop, îţi roade cabluri şi papucii preferaţi.

Ei bine, nu e chiar aşa. O pisicuţă e extrem de activă în primele luni de viaţă, iar până pe la vreun an tot aşa o ţine. Porecla “Monstruleţ” vine şi de la faptul că e hiper activă şi mereu îşi bagă nasul pe unde nu-i fierbe oala. Ba chiar a îndrăznit să “capseze” cablul meu de laptop (ce-i drept, mereu îl trag prin toată camera şi deseori se împiedică de el atunci când se joacă).

Îşi mai bagă nasul prin bibliotecă (nu prea o las pentru că mi-e tare frică să nu-i cadă vreo carte groasă pe spate!), scormoneşte în cutiile de sub pat (puse acolo special pentru a nu intra sub pat!), mai îmi roade şireturile de la tenişi şi îşi pierde mereu jucăriile pe sub diverse mobile sau uşi. Moment în care fie miorlăie şi vine la noi, în speranţa că ne dăm seama care-i baiu, fie dă târcoale locului, încercând să scoată jucăria cu lăbuţa.

E fascinată de hârtii şi e de-ajuns să foşnăi o hârtie în palmă pentru a-i distrage atenţia de la diverse activităţi mai mult sau mai puţin distructive (cum ar fi aterizatul în toaletă!)

Iar când vin acasă, mă pândeşte de după colţ, sare pe mine fără să scoată ghearele şi apoi o ia la goană prin cameră, lăsând urechile pe spate. E o adevărată încântare când se maimuţăreşte, ţopăie pe te miri ce, însă e stresantă atunci când sare pe mine când lucrez. De fapt, aici voiam să ajung. Înainte de a lua decizia de a adopta o pisică, nu te gândi că o vei ţine în vitrină, ca pe-un bibelou, pentru că nu e aşa. Uneori energia ei poate fi exagerată pentru tine, mai ales dacă ai nevoie de odihnă.

O pisicuţă are nevoie de atenţia ta (nu la fel de mult precum un câine), de spaţiul ei de joacă, de îngrijire, de răbdare. Şi mai ales, are nevoie de educaţie.

De când e Mitsi la noi am descoperit câte locuri cu praf pot exista într-un apartament de 33 de metri pătraţi. Se bagă pe sub mobilă, pe după frigider şi maşina de spălat, sare pe cadă atunci când fac baie (nope, încă n-a reuşit să aterizeze în cada plină cu apă!), dar e fericită când stă la fereastră şi urmăreşte lumea din jur.

Chiar dacă viaţa cu o pisică de apartament nu e cea portretizată de filme, e altfel şi e fantastică! N-aş renunţa la ea nici să-mi dai galbeni!