Oscar și Tanti Roz, de Eric Emmanuel Schmitt

Am primit-o la Schimb de CărÈ›i în luna mai È™i abia aseară mi-am adus aminte că … n-am citit-o. M-am lăsat vrăjită de noua carte a Annei Rice, de jurnalul Annei Frank È™i am uitat de Oscar.

Eric Emmanuel Schmitt îl descrie pe Oscar drept un pruncul isteț care, deși știe că va muri, nu înțelege de ce nimeni nu vrea să-i spună asta. Astfel ajunge să se simtă vinovat pentru soarta sa, pentru nefericirea doctorului Dusseldorf, ba chiar ajunge să-și disprețuiască părinții care nu știu cum să facă față unei astfel de tragedii. Nimeni nu-l pregătește pentru moarte pentru că, până la urmă, cine știe ce ne așteaptă după moarte?! De fapt, cum poți să-i spui unui copil că mai are doar câteva zile de trăit? Cum să te pregătești pentru finalul vieții când ai doar 10 ani?! Autorul se concentrează doar pe reacția copilului la conștientizarea sfârșitului care e atât de aproape, și minimalizează cât se poate de mult drama trăită de adulți. Probabil că dacă eroul principal al cărții ar fi fost un adult, cartea ar fi fost mult mai tragică și încărcată de simboluri.

Singura persoană care pare să-l înțeleagă pe Oscar e Tanti Roz, o voluntară bătrână.

„Există o vârstă limită să fii tanti roz, iar eu am depășit-o cu vârf și îndesat!

– EÈ™ti adică expirată?

– Ä‚sta-i cuvântul!

– Ca iaurtul?

– Sttt!

– Știu să-mi È›in gura, nu te teme!”

Tanti Roz inventează lupte de wrestling din tinerețea ei și reușește să-l ajute pe micuț să-și trăiască ultimele zile pe repede înainte, trecând prin toate etapele vieții: copil, adolescent, adult, bărbat căsătorit, criza vârstei mijlocii, bătrân singur.

În același timp copilul, care a fost crescut să nu creadă într-o zeitate sau în vreo religie, ajunge să-i scrie câte o scrisoare zilnică lui Dumnezeu. Deși rămâne sceptic, scrisorile către Dumnezeu, în care-i povestește aventurile din spital, îl ajută să înțeleagă mai ușor pașii pe care-i parcurge spre final.

„- Află de la mine, Oscar, că nu există nicio legătură între Dumnezeu și Moș Crăciun.

– Ba da. E una È™i aceeaÈ™i cacealma. Spălare de creier È™i fraiereală cât cuprinde!

– Ascultă Oscar, poÈ›i tu să-È›i închipui, fie È™i numai o secundă, că eu, o fostă luptătoare de wrestling, cu o sută È™aizeci de turnee câștigate la activ, dintre care patru câștigate prin K.O, eu, Teroarea din Languedoc, aÈ™ putea să cred în MoÈ™ Crăciun?

– Nu!

– Află atunci, băiete, că deÈ™i nu cred în MoÈ™ Crăciun, cred în Dumnezeu. ÃŽÈ›i jur, na! ”

Sigur, multe dintre ideile din carte nu aparțin unui copil de 10 ani, oricât de isteț ar fi, însă prin scrisorile haioase autorul reușește să pună viața și moartea într-o altă lumină. E un fel de carte-pildă, despre cum ar trebui să ne bucurăm mai mult de clipa de azi, să privim fiecare zi ca și cum ar fi un nou început, prinzi ideea!

Și un ultim citat pe care-l extrag din context, întrucât se potrivește atât de bine oricărei situații. Oscar făcea referire la părinții săi care au preferat să-i spună că există Moș Crăciun, fără a-l învăța să creadă într-un Dumnezeu.

„Păi, dacă-mi pierd timpul cu ce cred toți tâmpiții, când să mai găsesc vreme să aflu ce gândesc oamenii deștepți?”

Eric Emmanuel Schmitt îi descrie pe părinții lui Oscar, prin prisma copilului, ca fiind doi oameni care nu pun preț pe religie, neștiind totodată cum să reacționeze când sunt puși în fața pierderii singurului copil. De parcă ar fi știut cum să se comporte dacă ar fi fost oameni credincioși.

Concluzia? Cartea merită citită pentru că, deși descrie o situație foarte tristă, pune accent pe ideea de a să prețui lucrurile cu adevărat importante din viața ta, nu pe obiectele de care te-ai putea lipsi oricând. Lucruri de care ne aducem aminte uneori doar atunci când cineva drag e bolnav.