Category Archives: Oradea

rasarit-la-mare-3

Comoditate

Sunt într-un autobuz care circulă cu 15-20 km/h pe șoseaua Borșului. E ora 17 și 10 minute și drumul e foarte aglomerat.

De la fereastra autobuzului privesc mașinile care ne întrec, doar pentru a fi apoi întrecute 2 minute mai târziu. E un fel de tango rutier.

Privesc șoferii și mașinile. Dintre zecile de autoturisme care au depășit autobuzul, doar vreo 3 duc mai mult de 1 pasager.

Jumătate dintre șoferi folosesc telefonul mobil în timpul condusului. Un tip, cu un Audi din Botoșani, abia și-a ridicat privirea din telefon.

O tanti cu un Ford a vorbit la telefon tot drumul. Ținând mobilul la ureche cu o mână și cealaltă pe volan.

Intrăm în oraș și observ coloana de mașini. Vreo 2 km de autoturisme încolonate.

Stăm în trafic, singuri în mașini, și ne enervăm că lucrurile nu se mișcă mai repede. Socializăm prin telefon și social media cu cei cunoscuți pentru că e mai simplu. Pentru că e mai comod.

Alternativa ar fi … incomodă.

apus-la-mare-1

vedere-pietrele-boghii

Petele albe de pe trotuar

Mă pierd în gânduri și-n idei. Des. Când merg pe stradă, când tricotez, când ascult muzica potrivită. Plecasem de la șezătoarea din cetate, eram undeva în jurul parcului 1 decembrie. Și cum mergeam agale spre stația de tramvai din centru, într-o seară de miercuri, pierdută-n gânduri despre te miri ce, observ un șablon pe jos. O mulțime de pete albe, de diverse dimensiuni și grosimi. Pac, am călcat o pată albă. Pac, încă una. E distractiv, acum când mă gândesc la asta. Dar în seara aceea mă frustra senzația pentru că pe măsură ce le călcam, tot încercam să-mi dau seama ce sunt. Și le călcam cu scopul de a simți, cumva, prin talpa cizmei, consistența. Cam ca atunci când calci pe o piesă de lego, doar că punctele astea albe sunt una cu asfaltul.

Dar ce-or fi, că par așa de interesante?! Aranjate-n grupuri și grupulețe, în funcție cum a fost asfaltat trotuarul. Lângă un ghioșc unde se vinde mâncare par să se fi aglomerat cele mai multe, în toate formele și culorile. Am văzut chiar și puncte roz! Ha, ce ciudat arată rozul pe asfaltul gri închis.

Să fie mostre că există o altă civilizație care se ascunde printre noi, niște oameni mici, drăguți și buni? Niște ființe care, atunci când sunt în public, arată și se comportă ca noi, oamenii, dar care abia așteaptă să ajungă acasă, să se ascundă după draperii grele și să scape de masca de om? Să fie ei înșiși?

Am urmat punctele albe de pe trotuar până s-au risipit, undeva spre strada Independenței. Apoi le-am regăsit, tot în grupuri și grupulețe la intrarea în pasajul Vulturul Negru. Aha! Deci omuleții aceia stau undeva lângă chioșcul de mâncare de lângă parcul 1 Decembrie și-n fața intrării  din pasaj. Dar dacă sunt deghizați ca oameni, cum îi voi putea recunoaște vreodată?

Și-apoi s-a întâmplat minunea! Am văzut omulețul. Doar că nu era nici mic, nici drăguț și nici bun. Avea o coadă d-aia prinsă în vârful capului, niște blugi rupți pe lungimea coapsei și un cardigan lung, cât un pardesiu. Vorbea la telefon, grăbit și agitat. De-odată-l văd că scuipă pe jos și pleacă mai departe, urlând-i cuiva la telefon. Complicate-s uneori iubirile tinereții …

Lumea mea s-a ruinat.

Vreau să cred că printre noi se ascunde o altă civilizație, dar una care a învățat că guma de mestecat se aruncă la tomberon, nu pe trotuar!

suncuius-sant-betonat

Să așteaptă pă culoar!*

La ora 8 fără 9 minute au intrat în spital pe ușa principală. Înfofoliți bine în paltoane vechi, dar îngrijite, ținând aproape o geantă de piele neagră și 2 plase de plastic. El, grăbit, aplecat de umeri și cu privirea în sus, ea urmându-i pașii la jumătate de metru în spate. Aici au dat de prima recepție, cea de internări. O tinerică, cam grăbită, i-a îndrumat spre recepția de consultații: „faceți dreapta și după colț vedeți recepția pentru consultații, aici e cea pentru internări. N-ați venit să vă internați în spital, nu-i așa?”

Bătrânul a încercat să articuleze ceva, vizibil nemulțumit de ideea de a căuta un alt om căruia să-i dea actele și banii necesari unei consultații. Au făcut 2-3 pași și-au dat de portarul amabil, care i-a ghidat pentru restul de 10 pași pe care trebuia să-i parcurgă pentru a ajunge la cea de-a doua recepție, unde se fac programări de consultații.

Ambele recepționere erau ocupate cu procesarea consultațiilor pentru alți oameni, așa că așteptam după linia de confidențialitate ce colora gresia. Cei doi bătrânei ajung în urma mea și, căutând cu privirea recepționerele, se înghesuie printre cei care așteptam civilizat la coadă. La un moment dat simt un cot în coaste, cobor privirea și dau de bătrânica ce-și făcea loc pentru a ajunge înaintea mea la rând. Bătrânelul ocupase jumătate din pupitrul recepționerelor, dominându-l vizual cu brațele întinse pe blatul lucios.

Doamna din fața mea plătește consultația, i se comunică la ce cabinet trebuie să se prezinte și când dau să fac un pas în față, pentru a ajunge la recepționeră, o văd pe bătrânică. Se foiește-n fața mea și înaintează. Între degetele grăsune și zbârcite strângea mânerele unei genți de piele neagră din care se chinuia să scoată un portofel. Privirile ni se intersectează și, făcând un pas în față, îmi zice „ah, erați cumva în față?”. Îi zâmbesc și-i spun că o las înainte, 5 minute în plus sau în minus nu contează. Bătrânelul, în schimb, ajunsese deja în fața tinerei la care așteptam și urmărea cu interes cuvântul magic: „Următorul!”

Bătrânica ajunge lângă soț și-o văd cum îi dă coate, încercând să-l atenționeze că s-a grăbit și-a sărit peste rând. „Ce domn’le, lasă că n-a pățit nimic, să aștepte!”, mormăie nemulțumit, fără a-și lua privirea de pe chipul tinerei de la care încă aștepta cuvântul magic. Se aude un „Spuneți, vă rog!” din spatele pupitrului, iar bătrânul mai are puțin și se urcă pe suprafața lucioasă, pentru a fi cât mai aproape de domniță.

Recepționera le cere actele și-i întreabă ceva de bilete de trimitere și medici, bătrânica se face și mai mică, în timp ce bătrânelul parcă se înalță și răspunde tranșant, ca un căpitan. Apoi se fâstâcește, căutându-și ochelarii de vedere, și întinde buletinul soției și cardul acesteia de sănătate. Tinerica din spatele pupitrului tastează ceva, în ochi i se oglindește lumina monitorului și după 1 minut vine verdictul: „Va fi 150 lei consultația”.

Bătrânica, parcă știind la ce să se aștepte, scoate banii pentru a-i înmâna recepționerei, dar în drum întâlnește mâna lui, care plătește costul consultației.

„Mergeți la cabinetul X, la doctor Y, pe culoar, la dreapta. Multă sănătate!”, încheie recepționera. Fără a-i răspunde tinerei, bătrâneii se întorc și ajung din nou la portarul amabil, care-i îndrumă spre cabinet.

N-am nicio concluzie.

*titlul e inspirat de scena asta (minutul 2.30)

nori-furtuna

Vrem schimbare, dar numai dacă alții se schimbă!

Pentru că ambrozia e-n floare și pentru că în august pot număra pe degetele de la o mână de câte ori am dormit o noapte întreagă, fără a mă trezi speriată că mă sufoc, am ajuns la o tanti alergolog. Cabinet privat. Tânără, drăguță, înțelegătoare, mi-a explicat una-alta, m-a consultat pentru a fi sigură că simptomele mele sunt de alergie, nu de o sinuzită.

Mi-a recomandat un tratament și ne-am despărțit cu gândul că ne-om revedea peste o lună, după ce voi trece peste perioada aceasta. Am plecat cu optimism și cu zâmbetul pe buze din cabinetul doctoriței. Prin felul său cald mi-a transmis că e o soluție pentru problema mea și că nu-i cazul să disper. Numai cine suferă de câte o boală cronică ori de-o alergie agresivă poate înțelege cât de liniștitor e gândul că ești tot mai aproape de o soluție permanentă.

Optimismul meu s-a diminuat pe măsură ce intram în farmacii pentru a-mi procura medicamentele. Am intrat în 8 farmacii diferite, în fiecare găseam ori câte un medicament, din cele 4 de pe rețetă, sau o doză incompletă. Din fericire, și farmacistele au fost amabile și înțelegătoare și-au avut grijă să mă îndrume către farmaciile unde anumite medicamente erau pe stoc. Și apreciez nespus de mult ajutorul unor străini empatici. Într-un final, după o oră de căutat și alergat prin oraș, am reușit să cumpăr toate medicamentele prescrise. Iar portofelul meu s-a ușurat de vreo 250 lei. Dar abilitatea de a respira pe nas, de a scăpa de senzația de sufocare, e neprețuită. 

Răbdare, că ajung și la atitudinea care m-a făcut să scriu articolul acesta.

Pentru a ajunge la birou în timp util, am urcat în primul taxi pe care l-am găsit în stație. City Taxi. Un Logan roșu condus de un nene trecut binișor de 55 de ani. Genul de om care, din scaunul de șofer de taxi, le știe pe toate. Și e mare naționalist, mare justițiar, ba chiar e un fan înfocat al lucrurilor bine făcute de către românii viteji ai acestei țări. Îi spun adresa unde trebuie să ajung și, nici nu apuc să-mi trag sufletul pe banchetă, începe nenea să vocifereze teoria aia stupidă a românilor sclavi la ei acasă. Redau cât mai rețin din dialog:

– El: „Ce treabă-i asta, să ajungem noi după atâția ani de la revoluție, să fim sclavi la noi în țară? Unde-n lumea asta mai găsești așa ceva?! Noi mergem la ei să-i facem sclavii noștri?! Nu mergem! De ce vin ei aici?! Că suntem fraieri, d-asta, vă spun io, domnișorică!”

– Eu: „De ce spuneți că suntem sclavi?”

– El: „Că toate companiile astea vin și ne iau toate resursele, ne dau de lucru pe salarii de nimic și apoi pleacă la ei în țară bogați. Ne fură munca și viețile, că și așa suntem vai de steaua noastră. Da, de aiasta vin ăștia, străinii la noi, că suntem ieftini și niciun politician nu le zice nu, ba chiar le și pupă picioarele. Ia să fi fost un premier hotărât, să zică „valea!” și hai să facem noi, câte s-ar mai fi făcut în țara asta. Ohoo! Că suntem bogați, avem de toate. Dar n-are cine, că politicienii ăștia români mai degrabă fură decât să facă ceva bun, ceva de viitor…”

– Eu: „Și dacă nu ar fi companiile din afară, ce-ar trebui să facă toți oamenii care au locuri de muncă în parcul industrial?”

– El: „Să lucreze la români! Că de aia trăiesc aici, pe pământul ăsta românesc! Păi, ce, noi nu știm să facem d-astea? Păcat că ne jecmănesc ăștia, politicienii, că de nu, luam noi fața Europei cu bogățiile noastre. Dar nu mai are cine să facă muncă. Bătrânii nu mai pot, iar tinerii … ehe, tineretu’ aiestea numa’ păcănele, telefoani scumpe și salariu de menejer ar vrea. Dar să nu muncească.”

Mi-am ținut părerile pentru mine, pentru că mi-era clar că omul nu înțelege un argument rațional ori economic. E cam trist când tâmpeniile antenelor și-ale realităților paralele cu realitatea țin loc de argumente. Mă rog, în taxi sunt amuzante, dar când aceleași inepții se repetă pe micile ecrane și sunt vândute sub denumirea de „adevăr”, parcă nu mai e așa de hilar.

Ajungem în parcarea firmei, și-l aud pe șofer: „iote la ăștia, ce parcare lojică și-or tras, fain așe! Iote, au și loc de taxi, pot opri aci fără să deranjez pe cineva”. Mi-a cerut 20 lei pe o cursă care-ar fi undeva la 16-17 lei, nu mi-a dat bon. Probabil pentru că am venit să lucrez la japonezi!

Ca șoferul de taxi, care visează schimbare și o viață mai bună, sunt mulți alții. Vrem infrastructură, vrem parcări și parcuri, vrem industrie și comerț, dar parcă e mai comod să ocolim regulile. Să se schimbe alții și poate atunci vom începe să umblăm și noi la atitudine. Până atunci ne miorlăim că nu ne convine când se lucrează pe stradă, pentru a se îmbunătăți sistemul de termoficare, ne isterizăm când ni se cere să plătim parcarea, ori devenim agresivi când ni se atrage atenția că nu e voie să parcăm pe locurile destinate persoanelor cu handicap. Pentru că suntem români, ce pana noastră, noi ne pricepem la orice!

N-am nicio concluzie, voiam doar să scriu articolul acesta ca peste 10-15 ani să pot observa dacă se schimbă ceva sau ba.

nori-furtuna

drumul-crucii-barbare-oradea-2017

Drumul Crucii-n Oradea din 2017!

Oradea, orașul minune al României, care pare să renască din fiecare articol din presa online, din fiecare studiu realizat pe intuiție și „misepărerism”, devine o atracție turistică pentru sado-maso. Sau, na, pentru creștinii care-și simt credința mai potentă atunci când văd oameni biciuiți pe stradă.

 

Vezi, nea Bolojan, de aveam Ciupercă, altul era spectacolul. Îți dai seama câți creștini fericeai c-un spectacol de biciuit pe dealul Ciupercii? Și câți orădeni s-ar fi mas … ahm, liniștit la văzul unui Cristi plin de sânge care-și cară crucea pe treptele renovate de pe deal?

„Drumul Crucii și-a propus pt fiecare dintre dumneavostră să reîmprospăteze în mintea și-n inima dumneavoastră, ceea ce înseamnă cu adevărat Paștele. Ceea ce așteaptă Dumnezeu de la noi, de la fiecare, să reîmprospătăm în mintea noastră semnificația acestor sărbători. Și anume faptul că omul a căzut în păcat, s-a depărtat de Dumnezeu și a fost nevoie de o jertfă răscumpărătoare să-l aducă înapoi”.

Și-acum copii, să facem analiza acestui text recitat în timp ce-n centrul orădean un om era bătut cu biciul, apoi urcat pe-o cruce și lăsat să atârne în văzul lumii.

Practic din acest text aflăm că de nu mergem la biserică, ne bate Dumniezo cu biciul, iar dacă nu fac ce vrea Dumniezo, trebuie să-ți bați pruncii ca să revină pe calea cea dreaptă.

În ton cu discursul coaliției pentru familie …

Fokonalt și fügefa! 

drumul-crucii-barbare-oradea-2017