Ce faci când ești într-o situație care te scoate complet din zona de confort? Să zicem că ești pe o stâncă la vreo 500 m deasupra solului, în stânga râpă, în dreapta și mai mare hăul. Plus urși, lupi și cine știe ce alte lighioane păroase și flământe s-or mai ascunde prin pădurea de la baza muntelui. Dacă, prin absurd, scapi teafăr după căzătura de pe stâncă, ajungi hrană pentru un animal sălbatic.
Ai rău de înălțime. N-ai cum să mergi înapoi, pentru că în spatele tău lumea se destramă (e fantezia mea, las-o așa!), iar după stânca asta pe care trebuie s-o escaladezi, se află poiana aia însorită și înflorită după care tânjești de fiecare dată când liniștea-ți e tulburată.
Ajungi pe stâncă, te forțezi să nu te uiți în jos, dar dintr-o dată simți niște furnicături pe șira spinării, stânca pare să se învârtă, iar papilele gustative încep să producă tot mai multă salivă. De ce, fir-ar ele să fie!, lucrează papilele atunci când intri într-un atac de panică?!
Îți șoptești că nu ți-e rău, că e doar în imaginația ta, că totul e bine. Autosugestia ar trebui să funcționeze, dar pentru că și conștiința ta s-a săturat de minciuni, panica nu mai poate fi evitată.  Și dintr-o dată simți cum peretele îți fuge de sub picioare, iar palmele transpirate nu mai pot prinde prizele din stâncă.
În unele cărți scrie că-n astfel de momente, 2-3 secunde, îți vezi toată viața trecând prin fața ochilor. Presupun că trebuie să fi trăit o viață plicticoasă dacă-n 2-3 secunde ajungi să vizualizezi 25-30-40-50 de ani de experiențe.
Imediat după ce realizezi că îți poți controla emoțiile și stările, că un amărât de atac de panică nu te definește, îți dai seama că singurul lucru la care te-ai gândit a fost:
„dacă e să mor aici È™i acum, numai de-a dracului ce mi-s mă voi transforma într-un strigoi È™i-i voi bântui pe toÈ›i cei care mi-au pus piedici!â€.Â
#truestory