Category Archives: Șaorma cu de toate

Categoria „Diverse” e ca o șaorma bună, cu de toate. Mai puțin ceapă, că nu-mi face bine. Dar în rest, are toate chestiile la care m-am gândit, care m-au măcinat, am găsit de disecat. Multe-s prostii, că așa-i când ai 20 și-un pic de ani, dar na, măcar am dovadă că oamenii chiar se schimbă. Și cresc. Dacă citesc.

floare-suculenta

Conversații și discuții

Am ezitat să-mi dau cu părerea despre ultimele scandaluri care au „oripilat” opinia publică în România. Și asta pentru că mi se pare că se merge prea mult în direcția „conversații” – adică doar enunțăm idei, aruncăm cu teorii și acuzații – și prea puțin în direcția unor „discuții” – în urma cărora să și facem ceva pentru a schimba în bine ceea ce contravine unor valori comune.

Dacă în statele occidentale (mă uit la SUA, de ex.) conversațiile se transformă în discuții și-n acțiuni concrete (vezi trendul diversity & inclusion), în România pare-se că ne învârtim în cerc. Cu fiecare scandal efectiv ne învârtim în cerc. Conversăm, ne dăm cu părerea, bifăm niște subiecte pentru a arăta că ne pasă, punem etichete și aruncăm cu acuzații-n sus și-n jos, fără a obține vreo schimbare reală.

Parcă suntem niște cocoși pitici, care ne umflăm în pene când vedem ditamai gânsacul peste gard, dar ne desumflăm rapid când gânsacul dispare din raza vizuală.

Băgați vlogărul în dubă …

Cel mai bun exemplu e cel al vloggerului care a emis idioțenia despre fetele care poartă fustă scurtă și care merită (ah, ce cuvânt nepotrivit) să fie violate. Rapid s-a umflat orezu-n opinia publică. La aproape 2 ani de la apariția clipului. Au curs râuri de texte, unele mai dramatice decât altele. Omul a ajuns la poliție, e sub control judiciar și nu mai are voie să posteze vloguri și nimic online.

WOW! Gata, am rezolvat problema! De acum înainte bărbații din România nu vor mai crede că o fată îmbrăcată în fustă scurtă cere să fie violată pentru că vlogărul minune nu mai are voie să posteze nimic online. Ce simplu a fost, nu-i așa?!

Problema era vlogărul, nu faptul că atitudinea lui e adânc înrădăcinată în mentalitatea colectivă. Nu-i iau apărarea omului. E un pas înainte faptul că autoritățile s-au sesizat, iar omul a plătit pentru prostia sa. Dar! Asta nu schimbă problema. Doar o zgârie un pic la suprafață.

Educație și respect

În timp ce o parte din opinia publică diseca vlogărul vieții, cealaltă se lupta pentru un proiect de educație sexuală în școli. Nici în această privință n-au fost prea multe discuții, ci multe conversații. În mare parte conversațiile au fost între creștini (care „luptă” pentru inocența copiilor) și oameni care înțeleg de ce educația e mai importantă decât dogma religioasă. Pentru că educația sexuală nu e despre sex, ci e despre grija față de propria persoană. Despre îngrijire, igienă și comportament decent.

Citeam un raport al Uniunii Europene despre violența în funcție de gen (Gender Based Violence) și nu stăm deloc bine. Da, raportul e din 2016, dar ceva-mi spune că în 4 ani nu s-au schimbat multe lucruri. În continuare românii cred că o femeie merită bătută în anumite circumstanțe (idee perpetuată foarte mult și-n mediul online), că „cere” să fie violată dacă se îmbracă într-un anumit fel sau dacă consumă băuturi alcoolice.

More than one in four respondents think sexual intercourse without consent can be
justifiable.

Overall, 27% say sexual intercourse without consent may be justified in at least one of the
situations proposed.

Respondents in Romania and Hungary are consistently amongst the most likely to say each situation may be a justification for sex without consent, while those in Sweden and Spain are consistently amongst the least likely to say so.

Tineri, neliniștiți și prost educați

Acum câteva seri am aniversat prima lună de căsnicie la un pahar de ceva, la o terasă. Cu toate măsurile de distanțare socială. La o altă masă se așezaseră 3 băieți, probabil studenți. După prima bere l-am auzit pe unul spunând, cu voce tare, „bă, aia și-o merită, ea e de vină, bă. io n-am încredere în nicio femeie, aia și-o merită.”. Sigur, vei zice că am scos lucrurile din context. Probabil. Dar ce pretext găsești pentru a justifica „o merită” și „n-am încredere în nicio femeie”?

În cultura românească se găsesc justificări pentru nenumărate comportamente greșite, mai ales dacă victima e femeie sau copil. Și nu cred că vom putea schimba cultura dacă un vlogăr nu mai poate face vloguri. Da, e un început, dar fără a continua cu educație și a plusa pe respect, mă tem că lucrurile vor denatura și mai mult în viitor.

pisica-lenevind-in-soarele-amiezii

Șezi blând și … șezi

Am crescut cu ideea că timpii morți, în care doar stai și „meditezi” la nemurirea sufletului, echivalează cu lenea. Și cu lenevitul. Cine are timp să șadă când e prea ocupat să trăiască pentru a munci?! Am învățat foarte devreme, de la bunica paternă, că o femeie are timp să se odihnească duminica, după ce vine de la biserică și după ce a pus masa de prânz pentru familie. Pentru că asta era viața ei, asta ne-a transmis și, sub o formă sau alta, asta ne-a impus.

Cum să stai în timp ce alții muncesc?! 

Genul acesta de comportament, a sta și a nu face nimic, mi-a fost (și încă îmi e, recunosc) greu de învățat, de adoptat. Să stau în timp ce el gătește prânzul mi se părea de neconceput. Acum mi se pare perfect normal.

Să-l privesc în timp ce spală vasele? Să croșetez în timp ce el dă cu mopul prin casă? Pfu, ce m-ar mai spurca bunica dac-ar ști. „Ogârsâtă mică, nu țî-i rușânie?!

Roboți și emoții

Azi dimineață am pus robotul la treabă, să curețe tot apartamentul. După un sfârșit de săptămână în care niciunul n-a avut chef de curățenie, s-a adunat păr și praf peste tot. Plus bucățele de silicat pe care pisica binevoiește a le aduce pe lăbuțe până-n sufragerie, unde le leapădă cu o așa rapiditate, de zici că podeaua e formată din lavă fierbinte.

Și în timp ce Siri făcea ture prin coridor, am zis că aș putea face și eu ceva. Așa că am dat cu mopul prin camerele deja curățate. Că doar el, robotul, și-a făcut treaba. Fără a gândi prea mult, lăsându-mă pradă instinctelor (sau unor gremlin, potrivit doctorului Steve Peters și a teoriei din The Chimp Paradox) mi-am spus că e cazul să fac și eu ceva, să-mi aduc aportul la curățenia casei, dacă robotul a fost atât de harnic.

După ce-am spălat podeaua din dormitor mi-am dat seama cât de irațional e gândul că un robot s-ar fi putut supăra pe mine dacă n-aș fi avut vreo contribuție la curățenie. Mi-o și imaginam pe Siri cea delicată, cu vocea și cuvintele vecinei isterice care locuia în apartamentul de lângă noi, urlând :

„Nenorocito, io muncesc ca un sclav să nu-ți pârâie silicatul mâței pe sub picioare și tu nu ești în stare nici măcar să dai cu mopul? Leneșă ce ești, putoare oropsită, ptui, bată-te să te bată, că nimic nu se prinde de tine”.

Idleness is not lazy”, un concept opus culturii în care am crescut. Momentele de pauză, de stat la taclale cu prieteni sau ore în care nu mă gândesc la ceea ce am de făcut, ci fac un sumar al ideilor care mi-au rămas după ce-am citit o carte, sunt mai importante decât am crezut.

De multe ori, când mă blochez într-un proiect, mă ajută să mă ridic de la calculator, să fac o plimbare până jos (mă rog, zilele acestea până-n balcon, să privesc roșiile), eventual spăl vasele sau fac o cafea, dar fără a gândi cum să fac să-mi iasă proiectul. 20 de minute de deconectare de la un task sunt mai mult decât binevenite.

Cred că plictiseala e ceva ce aș putea învăța de la răsfățata mea, TheMitsi. E maestră în a se plictisi ore-n șir.pisica-lenevind-in-soarele-amiezii

poza cu patrunjel plantat in ghiveci

Filmul anului 2020: Coronavirus

Ca doi adulți responsabili, după ce a apărut prima ordonanță de urgență, ne-am uitat la câteva filme instructiv-educative. Despre dezastrele cauzate de viruși și pandemii. Am urmărit, cu deosebită îngrijorare, „Contagion”, „World War Z”, „I am Legend” și seria Pandemic de pe Netflix. Cu excepția documentarului Netflix, filmele artistice tratează subiectul pandemiei după ce virusul a făcut ravagii, după ce populația s-a izolat sau a dispărut. Și aproape întotdeauna povestea prezintă aventura unor eroi care caută sursa infectării și pacientul 0. Sau un leac pentru a distruge virusul.

Virusul misterios și aventura vieții

Tot în bunul stil hollywoodian, eroul, acest supraviețuitor măcinat de amintiri și singurătate, trece prin experiențe care ne exploatează la maximum emoțiile. Anxietate și teamă, suspans, furie și resemnare, fericire și mulțumire că a supraviețuit încă o zi. La un moment dat, adică în momentul de cumpănă, e pus să aleagă între două valori importante: viața sa / familia vs. binele lumii, al societății.

Întotdeauna e vorba de o miză mare, personală, pusă în balanță cu o miză și mai mare, dar colectivă. Și, pentru a ne reaminti că binele mereu învinge, eroul nostru alege sacrificiul personal pentru binele lumii.

Sacrificiul e valorificat și exploatat dpdv emoțional în amintirile prietenilor și rudelor. În montaje slow motion care ilustrează oameni zâmbind și pajiști verzi, sugerând că doar după ce murim lumea va fi mai bună și mai tolerantă. Apoi viața revine la normal și vedem alte montaje, tot în slow motion. Copii fericiți, mame atrăgătoare și orașe care parcă s-au reîntregit instant după pandemie. De parcă cineva atotputernic ar fi pocnit din degete și pac, life goes on.

Ce-am învățat din filmele hollywoodiene despre pandemii?

Partea bună în toate filmele astea știi care e? Oamenii, cetățenii, autoritățile cred că virusul e real și e periculos. Bine, e greu să împrăștii o știre cu „Virusul e o invenție a masoneriei pentru a controla populația lumii”, când un zombie îți rânjește la fereastră. Sau când în bloc ați mai rămas doar 3 vecini care vă întâlniți pe scară în miezul zilei, când zombie dorm, pentru a împărți conservele adunate din restul apartamentelor părăsite*.

Partea proastă e că filmele astea născocesc niște așteptări nerealiste. Probabil cei care consideră că sunt mai deștepți decât restul lumii, pentru că nu cred în existența Covid-19, se așteptau ca pandemia să fie altfel. Sângeroasă, poate. Cu mai multe victime, probabil. Cu oameni care mușcă alți oameni pe stradă pentru a-și satisface setea de hemoglobină. Sau cu creaturi ciudate și mortale care trăiesc în ceața care a acoperit planeta. În filme amenințarea e reală, vizibilă, verificată și iminentă.

În orice caz, nu așa cum e acum: plictisiți, izolați în casă, cu prea mult Netflix și Facebook la dispoziție și vecini care se ceartă non-stop din te miri ce motiv.

Acum, în „era” Covid-19, fiecare necredincios trebuie să depună un efort suplimentar, fără a se baza pe vizualul filmelor artistice. Trebuie să-și imagineze virusul și pericolul pe care-l prezintă. Mai ales cei care știu ei mai bine cum stau lucrurile în lumea asta pentru că au văzut 2 documentare despre masonerie. Cum să crezi că un virus e real când la fereastră cântă cucul în loc de zombie, nu-i așa?!

Au înflorit pomii, lalelele și narcisele, iar voi credeți că mă păcăliți cu un virus pe care nici măcar nu-l pot vedea?!”, ar zice oamenii iluminați ai societății.

Nu știu cine a scris scenariul pentru pandemia coronavirus, dar mă bucur că n-a fost un scenarist american.

*presupun că apartamentele sunt părăsite pentru că oamenii au reușit să fugă la țară, în caz contrar, îți imaginezi cum ar trebui să pută orașele devastate de zombie?!

p.s: spre deosebire de un zombie sau de un adept al teoriei Covid-19-5G, pătrunjelul nu emană aere pestilențiale.

rosii-in-ghiveci

Numerele pandemiei, doar numere pe-o hartă

Zilnic, după ora prânzului, primesc o notificare de la Biziday cu numărul de noi cazuri de coronavirus din România. Apoi citesc despre Italia, Spania, Germania, America și uite așa, știre cu știre, am informații despre toate numerele din lume. Dar nu știu la ce-mi folosesc datele acestea. Nu e ca și cum aș putea face ceva pentru a schimba situația în vreo țară. De fapt, fac ceva: împreună stăm acasă și privim cum cresc roșiile în ghiveci. Centimetru cu centimetru. (well, slowly going mad, but who cares?! we’re all mad here)

E frustrantă neputința asta, să n-ai cum să ajuți. Mă gândesc cum e să te prezinți zi de zi la muncă în timp ce tot auzi de cazuri noi, apoi citești despre ușurința cu care se transmite și cât de mare e riscul pentru cei vulnerabili. Mă refer la medici și asistente, forțe de ordine, vânzători și curieri, sau oamenii care asigură curățenia și igiena. Tot respectul pentru cei care încă se prezintă la locul de muncă, fără a fi copleșiți de nebunie.

Toate știrile pomenesc numărul de cazuri sau numărul de morți, nu viețile omenești. Nimic  despre familiile care nici măcar nu-și pot lua rămas bun de la victime, pentru că n-au voie să se întâlnească. Parcă suntem doar numere seci, fără pic de emoție. Când am încetat să fim ființe cu speranțe, planuri, idei?

Înțeleg nevoia de a trata criza în termeni cât mai raționali, dar parcă e o limită fină între a ne exprima în numere și a dezumaniza complet victimele. Îmi vine să urlu, să strig, să plâng, să atrag atenția că nu suntem doar cifre. Pentru că mi se pare că așa am ajuns să tratăm toată situația, prin prisma unor concepte menite a ne aduna laolaltă, într-un fel de aluat omogen, fără chip, fără emoții.

Un aluat din care frământăm o bucată de istorie. O modelăm și-o punem în cuptor, la foc rapid, pentru a forma teorii menite a ne ajuta să gestionăm situația dpdv emoțional și economic. Ciudat. Și baiul e că nici măcar teoriile nu-s încurajatoare, mai ales când se bat cap în cap.

Mă sperie faptul că în România nici acum nu sunt informațiile clare. Azi, 7 aprilie, se adaugă la bilanțul fatal victimele pandemiei din 29, 30, 31 martie! După o săptămână de la deces încă nu ajung informațiile din teritoriu la centru?! Dacă astfel de date nu ajung, oare ce alte informații nu ajung la timp? Cum poate grupul de criză să ia decizii eficiente în timp util în lipsa unor informații exacte și actuale?! Numai mie mi se pare ceva în neregulă cu asta?!

Factorul uman

Am făcut o mare greșeală într-o seară. Vreo 2-3 ore n-am făcut altceva decât să citesc știri și să dau scroll pe rețele de socializare. La final m-am simțit atât de epuizată, încărcată de un sentiment de deznădejde, încât mi-am jurat că nu voi mai face asta. Nu-mi permit să-mi irosesc răbdarea și empatia pe informații care nu-mi sunt de ajutor.

Știu, facem față situației în mod diferit, dar dacă te regăsești printre rândurile de mai sus, încearcă să faci următorul exercițiu: dacă simți că e prea mult zgomot, prea multe informații contradictorii, fă o pauză. Închide calculatorul, pune telefonul deoparte și fă ceva ce-ți aduce liniște și împlinire. Dacă-ți place să citești, recomand cartea „This is going to hurt” de Adam Kay, pentru o doză de umor. Sau Furiously Happy de Jenny Lawson. Ambele sunt alternative mult mai bune la tot ce înseamnă consum de social media în această perioadă.

Câteva articole / podcasts bune :

Cum poți ajuta?

Dacă totuși vrei să te implici și altfel, poți sprijini oamenii care se implică în proiecte reale. Spre exemplu, noi am sprijinit prin Bursa Binelui achiziționarea de echipamente pentru spitalul din Timișoara. Am căutat informații despre proiect, am urmărit dacă se comunică ce se întâmplă cu donațiile, am întrebat în stânga și-n dreapta despre inițiatori. Poate vreți să vă implicați și voi în susținerea acestui proiect.

Știu că-n situații de criză apar tot felul de oportuniști, dar nu e un motiv să nu ajuți. Dimpotrivă.

Un alt proiect bun pe care îl poți sprijini e cel care oferă o masă caldă persoanelor afectate de această pandemie. „Solidar Social” se numește, e susținut de Adi Hădean și deși n-are legătură cu Timișoara sau cu viața mea, tot l-am sprijinit. Pentru că în perioada aceasta cred că avem nevoie de mai multă solidaritate și mai puține teorii ale conspirației. Mai multă omenie și mai puțină speculă.

Dacă știi alte proiecte bune și oneste, menționează-le în comentarii.

rosii-in-ghiveci

bruschetta-avocado-rosii-cascaval-afumat

Jurnal de auto-izolare în vremea coronei: prima săptămână

Rutina! E atât de importantă. N-aș fi crezut vreodată că voi ajunge să spun asta. Mereu am urât rutina și monotonia. Și acum fug de monotonie, dar rutina e altceva.

Cafeaua și dușul de dimineață, ritualul de îngrijire a tenului, cartea pe care o citesc în drum spre lucru. Parfumul pe care-l aplic pe pielea curată. Sunt mici tabieturi pe care, fără să-mi dau seama când și cum, le-am dezvoltat pentru a începe ziua într-un ritm care mi-e familiar și confortabil.

Așa că, de când lucrez de acasă, am păstrat o bună parte din tabieturi. Ok, trezirea nu mai e la 6.30, e la 7. Cafeaua și pauza de citit o extind până pe la 8, pentru că nu trebuie să petrec 40 de minute în autobuz în drum spre birou. Sigur, nu mai îmbrac rochiile drăguțe, dar zilnic port un tricou curat. Senzația de „it’s a new day” rămâne.

Încă nu reușesc să țin sub control treaba cu „mai fac o chestie, încă 5 minute”, care se transformă într-o oră extra de muncă. Și când mă uit la ceas e ora 8 seara și încă n-am închis calculatorul. Dar mai este timp.

Mood control

Avem atât de multe canale de informare la dispoziție și parcă tot ignoranți și prostovani suntem. Efectiv asta e senzația pe care o am și cu care rămân de fiecare dată când petrec mai mult de 10 minute pe Facebook sau în presa online.

Știri care alarmează, oameni care distribuie mesaje scrise de grupurile iluminaților (adică ăia care parcă trăiesc mereu în bezna societății), anti-vacciniști care bubuie de răutate și prostie. Ies la iveală toate fricile oamenilor, unele născute din inabilitatea de a gândi critic, altele rezultate din panică și isterie. Parcă zilele astea înfloresc mai mult teoriile conspirației decât florile din grădina blocului.

Când simt că se formează un atac de panică, iau mâța în brațe. TheMitsi toarce, își freacă obrăjorii pe ochelarii mei sau miorlăie după mâncare. E o mică-mare hapsână alintată. Apoi pornesc aplicația Audible.

Cărți și audiobooks

După ce-am terminat Zuleiha Deschide Ochii și This Won’t End Well, zilele astea ascult „American Dirt” de Jeanine Cummins. Despre o mamă care, împreună cu fiul ei de 8 ani, fuge din Acapulco după ce 15 membri ai familiei sale sunt uciși de un cartel. Deși subiectul e unul tragic, mă ține departe de ideea că vine sfârșitul lumii. Poate pentru că știu, la nivel de subconștient, acea cruzime specifică unui cartel mexican de droguri, nu mă poate atinge aici, în România. Prefer să ascult cărți audio și să citesc în orice format am la îndemână pentru a elimina zgomotul media din perioada aceasta.

Provizii și izolare

Săptămâna aceasta am ieșit afară pentru 30 de minute. Un miracol! Pentru 2 minute am ieșit miercuri, când am dus gunoiul, iar azi am ieșit pentru a ne aproviziona pentru sfârșitul de săptămână.

Tot din bula din online am rămas cu un gust amar despre „doar noi, ăștia tineri și responsabili stăm în casă, pensionarii se plimbă peste tot”. Dar bătrânii care trăiesc de pe o zi pe alta, care nu au familii care să-i ajute, cum s-ar hrăni dacă n-ar ieși din casă o dată la câteva zile, după mâncare? Mie mi-a fost greu să car câteva provizii, și nici măcar n-am luat multe. Iaurt, lapte, pâine, fructe. Chestii perisabile.

plante-in-ghiveci-in-balcon

Când mergeam la Carrefour am observat de a distanță o bătrânică.  Trăgea după ea o plasă cu roți, plină ochi. Din 2 în 2 minute se oprea, își trăgea sufletul, schimba mâna cu care trăgea de plasă, apoi pornea iar la drum. Nu cred că iese zilnic la plimbare. Cred că și ea, ca noi, și-a făcut azi cumpărături cât să-i ajungă pentru următoarele zile.

Izolarea la domiciliu funcționează, chiar dacă ieșim din când în când. Pentru că pe străzi e circulația redusă, în magazine nu e îmbulzeală, iar riscul de răspândire a virusului se micșorează.

Viața trece prin stomac, mai ales în auto-izolare

„Ce mâncăm?” a devenit felul în care ne începem conversațiile când ne „vizităm” unul pe celălalt în „birourile” de acasă. Partea bună e că am descoperit că putem găti cu ce găsim prin bucătărie. Și inventăm tot felul de mâncăruri, combinând te miri ce ingrediente.

De exemplu, dacă ai pâine uscată, pune-o în toaster, apoi freacă un cățel de usturoi cât pâinea încă e fierbinte. Întinde niște avocado (sau unt ori cremă de brânză ori margarină), taie niște roșii în felii și răzuiește niște brânză, sare, piper and voila! Peste feliile cu avocado am pus niște oțet balsamic, că domnul K se strâmbă când simte gustul crud al avocado. Totu-i gata în 10 minute, 15 cu tot cu înfulecat. Dar ține de foame până spre prânz. Când o luăm de la capăt cu gătitul.

Partea proastă a lucratului de acasă e că a descoperit TheMitsi că noi mâncăm mai des decât ea. Și cerșește orice mâncăm. :)) Molfăi o banană? Nici n-apuc să mestec prima îmbucătură că rapid se proptește în fața mea, băunând a cerșit.

pisica-cerseste-mancare

Mi-e greu să n-o hrănesc mai mult de 80 gr. cât îi e rația pe zi, știind cât mâncăm noi. Dar mă abțin pentru că-i spre binele ei. Pentru că în sfârșit are o greutate potrivită pentru talia ei și nu mai are (atât de multă) grăsime care să-i pună presiune pe plămâni. Anul acesta împlinește 10 ani.

Dacă am supraviețuit o săptămână fără s-o luăm razna, cred că mai ducem încă una. Numai să nu rămânem fără curent.

Auto-izolare în vreme de nebunie

În copilărie au fost puține momente când nu am ieșit din casă la joacă. Când ploua prea tare, ne jucam în casa scării. Ne prefăceam că eram oameni importanți care, folosind PC-uri, rezolvam problemele lumii. Ne scrijeliserăm alfabetul și cifrele pe pereți, iar ferestrele ne erau monitoare. Vorbeam la telefonul imaginar cu alți specialiști din țări cu nume inventate, că nu știam noi prea multe state în afară de România și de America cea din filme. Filmele americane pe care le vedeam la TVR1 seară de seară ne-au învățat cum arată un calculator.
Ne imaginam scenarii diverse, urgențe care mai de care mai trăznite.

Cred că petreceam ore-ntregi în casa scării, țopăind pe trepte, între etaje (fiecare etaj era un alt birou, un alt calculator, un alt departament), rezolvând problemele universului nostru.
Probabil că aveam 7-8 ani când am inventat jocul acesta.

Lucrurile erau simple: vremea nu era bună? Ne găseam un joc care ne ținea în priză câteva zile. Pentru că problemele nu puteau fi rezolvate brusc, în 5 minute. Nici măcar în jocurile noastre.

Nu mi-am imaginat că jocul meu din copilărie se va transforma, oarecum, în realitate.
25 de ani mai târziu am ajuns să lucrez pe calculator și să comunic zi de zi cu oameni din toată lumea. Nu rezolv problemele lumii, dar mereu găsesc satisfacție și motivație în ceea ce fac.

În perioada aceasta stau în casă pentru a evita contactul cu lumea exterioară, lucrez ceea ce-mi place și, bonus, sunt și plătită pentru asta.

Auto-izolare

Am decis să ne izolăm de joi (12 martie). Văzând cum se golesc magazinele, văzând cât de puțin le pasă unora de măsurile de precauție implementate de magazine / localuri / companii, eram la un strănut distanță să intru în panică. Și chiar nu vreau să intru în panică, pentru că omul panicat nu mai gândește rațional. E un alt motiv pentru a citi cartea lui Dan Ariely, Predictably Irrational, pe care o recomand mai ales în această perioadă.

De ce izolare?

Pentru că incertitudinea mă neliniștește. Pentru că ajung să mă uit la fiecare om pe stradă și să mă întreb dacă are sau nu virusul.
Și dacă-l are, mi l-a transmis când a trecut pe lângă mine și a căscat? Oare cum va reacționa organismul meu? Voi avea simptome sau voi trece peste el de parcă ar fi o gripă? Oare voi trece mai ușor peste coronavirus dacă am făcut vaccinul antigripal în iarnă?!
Uite așa intru într-un cerc vicios de întrebări retorice, pe care ar fi mai sănătos (pentru liniștea mea) să le evit. Pt că nu ajută, ci duc la panică. De fapt, întrebările astea pornesc dintr-o panică care nu a ieșit complet la iveală, ci pândește îndeaproape, așteptând momentul potrivit pentru a-mi da lovitura de grație.

Cred că cel mai tare mă sperie ideea că pot lua virusul de la oricine, să nu am simptome și să-l dau mai departe unor oameni din categoriile cu risc: prunci mici, bătrâni, persoane cu sistem imunitar slăbit. Mă înspăimântă ideea asta pentru că, din câte știu, în România nu se fac teste în masă. Așadar, nu am cum să știu că în țară sunt doar 100 de cazuri.

Starea de urgență nu mă sperie, nici măcar știrile despre granițele închise. Nu mă sperie pentru că știu că sunt măsuri necesare pentru a ține sub control situația, sub o formă sau alta.

Așa că noi vom sta în casă o perioadă. Nu, nu e o măsură prea drastică.

De ce stăm acasă?

Pentru că așa suntem liniștiți. Nu riscăm sănătatea nimănui și nici nu contribuim la răspândirea virusului. Ceea ce vă recomand și vouă. De acasă, dintre ghemele cu fire și cărți, lumea nu e atât de tragică precum pare la TV.
Dacă tot mai mulți stăm acasă și comunicăm doar online, scad șansele că virusul să se propage brusc la o mare parte a populației. Pentru că nu cred că sistemul medical românesc ar face față.

Vă recomand să consumați cât mai puțin canalele de știri și să vă împrieteniți cu Netflix și HBO.
Westworld, Avenue 5, The Outsider (după o carte de Stephen King) sunt doar câteva seriale bune pe HBO. Sau Game of Thrones, dacă nu l-ați văzut.

Pe Netflix recomand Frankie & Grace, Unbreakable Kimmy Schmidt, spectacolele de stand up ale lui Dave Chappelle și Bill Burr (cu mențiunea că Bill poate fi prea “dur” pentru cei sensibili, are un umor fără limite).

Dacă vreți să citiți, am câteva recomandări:
The Subtle Art of Not Giving a F*ck de Mark Manson
Half of a Yellow Sun de Chimamanda Ngozi Adichie
The Outsider de Stephen King
Miss Pettigrew Lives for a day de Winifred Watson: e genul de carte care te binedispune și te transpune în viața altui om, cu altfel probleme și anxietăți.

Și dacă aveți o pasiune pentru tricotat, recomand să aruncați o privire pe Ravelry. Sunt designeri care oferă tutoriale gratuite, pentru a vă încuraja să stați în casă.

flori-lacul-bucura

Rollercoaster 2019

Mă străduiesc să găsesc un termen mai potrivit pentru a descrie anul 2019. „Rollercoaster” e, probabil, cel mai potrivit termen. Deși nu e un cuvânt românesc, exact așa simt că a fost anul ce tocmai se încheie. O avalanșă de evenimente și emoții, pozitive și negaive, care s-au lovit constant, lună de lună, în toate aspectele vieții. N-am avut parte de perioade de respiro, de plictiseală sau de lenevit. Nici acum nu-s sigură dacă e un lucru negativ faptul că am fost mereu activă, în gardă.

Top 5 momente extraordinare din 2019:

  • l-am văzut și auzit pe Eric Clapton în concert, în Berlin. De 20 de ani îmi doream să-l văd în concert, iar în 2019 mi-am împlinit dorința. În timpul pieselor unplugged nu înțelegeam de ce, brusc, plouă în sală și pe obrajii mei. Senzația de calm, de mulțumire și de liniște pe care am simțit-o în timpul concertului m-a menținut pe linia de plutire în lunile când multe lucruri au mers prost. Când m-am lovit din plin de burnout și de senzația că pe umerii mei duc o greutate mult prea mare.
  • împreună am decis că e vremea să ne concentrăm pe noi și pe ceea ce ne dorim să facem mai departe. Adică am început să nu mai amânăm planurile pentru noi din diverse motive pe care nu le putem controla. Așa că, și din punct de vedere legal, în 2020 vom deveni familia K.
  • l-am văzut și auzit pe Elton John în concert, în Praga. Și a fost un concert extraordinar, am plecat de acolo cu un zâmbet până la urechi, țopăind pe stradă. Atât de mult optimism și mulțumire poate transmite un eveniment precum e concertul unui artist cu a cărui muzică am crescut.
  • am făcut școala de șoferi și-am obținut carnetul. Am descoperit că-mi place să conduc mașina, că tot procesul e foarte logic. A fost activitatea care mi-a marcat ultima jumătate de an, când s-a suprapus peste oboseala cronică și sentimentul de singurătate. Experiența cu primul examinator, un individ care a făcut abuz de putere doar pentru că poate, m-a șocat și m-a aruncat într-o stare pentru care nu eram pregătită și nu știam cum s-o gestionez dpdv emoțional. Am realizat, încă o dată, că a trăi într-o bulă nu e ok și că încă nu sunt pregătită pentru a face față măgarilor din sistemul de stat. Din fericire, există și examinatori corecți, care nu-și bat joc de viitorii șoferi doar pentru a se simți superiori. Partea pozitivă din toată experiența cu examenul auto a fost că am avut ocazia de a exersa de 2 ori mai mult pentru a deprinde reflexele necesare șoferiei. Am avut un instructor calm, care a avut grijă să-mi explice pas cu pas tot ce nu știam despre condus și trafic. Datorită lui sunt liniștită la volan, indiferent cât de mult claxonează un șofer nerăbdător. Și consider că, în loc de 30 de ore de condus, cât e minimum în România, ar trebui să fie cel puțin 60 de ore.
  • marea mutare în alt oraș, un nou loc de muncă, 2 nepoți. Sunt 4 momente comasate într-unul pentru că toate sunt la fel de importante și de fericite. Singurătatea din 2019 a fost cauzată, în mare parte, de faptul că am trăit la distanță unul de celălalt. Relațiile la distanță sună romantic în filmele americane, dar sunt foarte greu de dus în viața reală. Iar obținerea unui nou loc de muncă pentru a trăi din nou în aceeași casă, a fost un moment foarte satisfăcător. Procesul de mutare (cu tot ce presupune: sortare, împachetare, aranjare) a fost mai dificil, dar mai ușor de tolerat știind că în sfârșit se încheie un capitol greu din viața noastră. Iar apariția primului nepot, apoi vestea celui de-al doilea, au completat gama de evenimente fericite.

Evenimentele mai puțin pozitive care mi-au marcat anul m-au învățat să găsesc mici supape pentru a le gestiona, sub o formă sau alta. Am reușit să găsesc energia necesară pentru a trece peste o oboseală cronică care risca să mă transforme într-o persoană străină și ciudată, mult mai ciudată de cea care sunt eu, zi de zi.

Cărți care au marcat anul 2019:

  1. Flow, de Mihaly Csikszentmihalyi

Menționată în Sapiens a lui Harari și-n Quiet de Susan Cain. Despre cum să găsești mulțumirea în viața de zi cu zi fără a depinde de factori externi. Mă rog, recitind cele 5 momente frumoase din 2019 pentru mine, ai zice că n-am învățat nimic din carte, cu 1 excepție, toate fiind cauzate de factori pe care nu-i pot controla. Dar nu-i chiar așa. Am învățat că pot fi mulțumită cu ceea ce fac, chiar dacă nu lucrez în condiții ideale. Mi-am găsit ritmul și structura stabilă în zgomotul din jur, fără a fi distrasă. Și cred că asta m-a ajutat să depășesc mai repede oboseala cronică. Faptul că mereu am găsit o anumită satisfacție în activitate și-n rezultatele muncii. Datorită acestei cărți am început să aplic, la alt nivel, principiul de amânare a sentimentului de satisfacție imediată (delayed gratification). Și e motivul pentru care am început să reduc foarte mult consumul de social media, am scăpat de factorii toxici dpdv mental din jur. Mi-am dstrat atenția cu activități care-mi fac plăcere și cu oameni care nu reprezintă o sursă constantă de stres.

 “But having a portable set of rules that the mind can work with is of great benefit even to normal life. People without an internalized symbolic system can all too easily become captives of the media.”

2. Imaginary Friend, de Stephen Chbosky

Mno, cartea asta a fost un adevărat rollercoaster de evenimente. O ficțiune care s-a întins pe zeci de ore de audiobook, cu o sumedenie de aventuri în centrul cărora a fost micuțul Christopher (o referință la Iisus, probabil?). Sunt câteva lucruri care mi-au ridicat semne de întrebare (vorbea prea cursiv pentru un copil de 7 ani, avea o gândire mult prea pragmatică și avansată pentru un copil în clasa 1), dar mi-a plăcut cum a reușit să mă țină-n suspans 90% din carte. Pe cînd credeam că gata, acum se întâmplă minunea, acum se sfârșește lumea, se întâmpla altceva. Un alt personaj își făcea apariția și situația se schimba. Iar concluzia e că aceia care pretind a fi oameni buni pot fi, de fapt, întruchiparea răului. Când am ascultat capitolul despre prima vizită a lui Christopher pe lumea cealaltă, descrierea a fost atât de reușită încât mi s-a făcut pielea de găină.

Imaginary Friend e un amalgam între Stranger Things, nuvelele lui Stephen King și oleacă de C.J Tudor (The Chalk Man e foarte ok, dar se termină ca pixu’ baltă). E cartea de ficțiune a anului pentru mine.

3. Acasă, pe drum. 4 ani teleleu, de Elena Stancu, Cosmin Bumbut

Pentru anul acesta mi-am propus să citesc mai mult în limba română, pe care am ajuns s-o îmbin prea mult cu limba engleză. Așa că am citit 3 cărți despre poveștile altor oameni. Cireșe Amare de Liliana Nechita, care nu m-a impresionat prin scriitură, dar a reușit să-mi transmită sentimentul de deznădejte în care a trăit; Privind Înăuntru de Petronela Rotar – în care am regăsit atât de multe obiceiuri toxice înrădăcinate în societatea românească. Și Acasă, pe drum. O carte pe care aș recomanda-o oricărui om care consideră că viața e nedreaptă pentru că nu-și permite ultimul model de iPhone / Samsung.

Când am cumpărat-o, nu știam prea multe despre Teleleu. M-a convins descrierea: doi oameni cu experiență în jurnalism scriu despre viața oamenilor așa cum e, călătorind și trăind într-o autorulotă.
Am trecut prin fiecare poveste simțindu-mi stomacul cât un purice. Poveștile sunt relatate cu o simplitate și sinceritate pentru care n-am fost pregătită. Pe care n-o regăsesc în presă. Și care provoacä empatie, furie, înțelegere, apoi nedumerire. Și iar furie. Atât de multe sentimente contradictorii stârnite de poveștile unor oameni pe care nu-i văd în lumea mea de zi cu zi. E atât de ușor să crezi că, aruncând într-o bulă cealaltă parte a societății, nu există. Deci nu te afectează. Și nu are de ce să-ți pese de ea. Că viața, aici în România, bună sau rea, cu plusuri și cu minusuri, la un moment dat, se echilibrează. Dar lucrurile niciodată nu se așază pentru toți, așa cum fiecare și-ar dori. Din poveștile unor oameni obișnuiți am realizat, încă o dată, că suntem ființe care ne lăsăm pradă instinctelor și emoțiilor. Că neîncrederea și optimismul toxic de tipul “trebuie să fie mai bine”, “oriunde e mai bine decât aici”, “așa e obiceiul pe la noi”, atitudinea asta de a spera până la absurd fără a schimba ceva, nu modifică în mai bine o situație grea.

“Acasă, pe drum” e o carte excelentă pentru a observa, de la distanță, cealaltă parte a societății. Cea de care ne e teamă, jenă ori scârbă, uneori, să recunoaștem că există.

4. Nine Pints, de Rose George

Am cumpărat cartea după ce am regăsit-o pe o listă recomandată de Bill Gates, era pusă laolaltă cu Bad Blood, pe care am devorat-o în 2 zile într-o delegație. Pentru că am prostul obicei de a nu citi recenzii despre cărți, inițial am crezut că e o altă carte despre cine știe ce companie care a vrut să dețină monopol pe sânge. Dar m-a surprins cu o istorie fascinantă a prelucrării sângelui, cu preconcepțiile pe care toate societățile le au despre acest lichid vital.

M-a marcat capitolul dedicat sângelui și menstruației. Am aflat că-n multe țări sărace femeile nu-și permit nici măcar un pachet de absorbante sau de vată. Că sunt marginalizate și obligate să trăiască pentru 5 zile între 4 scânduri pentru că sunt considerate murdare. Și-am realizat cât de puține lucruri cunoaștem despre corpul uman, la nivel de societate. Cum ne scandalizăm din orice nimic (cancel culture), dar nici astăzi n-am reușit să producem o soluție eficientă, sănătoasă și economă pentru a ajuta femeile în timpul menstruației. Cât de puține lucruri știam despre transfuzii și sânge, despre legătura dintre boli incurabile și schimbul de fluide.

Recomand cartea dacă vrei să înveți mai multe despre sânge, alte culturi și cum au evoluat societățile moderne în ceea ce privește medicina.

5. Bad Blood, de John Carreyrou

Am găsit-o în aeroport, la o ofertă de 2 cărți la 5 lire, și m-a prins din primele pagini. M-am învârtit prin librărie vreo 15 minute, căutând o altă carte pe care s-o iau pentru a beneficia de ofertă. Am găsit Hello World, despre algoritmi, și-am plecat fericită spre tren. Până am ajuns la destinație, devorasem deja jumătate din Bad Blood. E atât de bine scrisă, ca un reportaj cursiv,  bine scris și documentat. E ca și cum ai ține în mână un ziar din care nu-ți poți dezlipi ochii pentru că mereu intervine ceva în acțiune.

Bad Blood e despre dezastrul Theranos, despre cum deciziile umflate de ego pot pune în pericol viețile a milioane de oameni. Pentru că Theranos trebuia să fie o companie globală, care ar fi oferit analize de sânge oricărei persoane dornice a fi la curent cu starea de sănătate.

Doar că Theranos a fost un miraj susținut de ego și de decizii proaste, de oameni care investesc fără a-și pune semne de întrebare. De avocați agresivi și angajați care nu și-au pus semne de întrebare decât prea târziu. E foarte bună cartea.

2020

Pentru anul 2020 mi-am făcut o listă provizorie de cărți. Voi începe cu When the Body Says No, de Mate Gabor și voi continua cu Behave a lui Robert Sapolsky. Sigur, după ce termin de citit Predictably Irrational de Dan Ariely. Care e o carte foarte bună și foarte utilă pentru cineva care activează în marketing / PR sau publicitate.

Ce-mi doresc de la 2020? Mai multă cumpătare și mai puține isterii în masă. Mai puține scandaluri din nimic și mai multe momente de speranță.

flori-lacul-bucura

radacini

“Vrei să fim prieteni?”

Acum vreun an (sau poate chiar 2 ani, nu-s sigură) am citit un articol puțin bizar despre de ce oamenilor le e greu să formeze prietenii după vârsta de 30 de ani. Cred că era de la The New York Times sau The New Yorker. (note to self: salvează toate articolele în pocket, că-ți va fi lene să le cauți în istoricul de pe Twitter sau FB).

Printre motivele enumerate erau clasicele “tabieturi”, “stereotipii”, “prejudecăți”, “diferențe de opinie”.

Dar ce mi-a rămas în minte a fost următorul argument: suntem atât de prinși în problemele de zi cu zi încât am uitat ce înseamnă o prietenie sinceră, o relație care evoluează natural fără a fi o corvoadă pentru vreuna dintre părți.

Așa că preferăm relațiile care se construiesc în jurul problemelor, pentru că se formează natural. E mai ușor să comunici cu o persoană care are aceleași idei despre societate, politică, viață în general. Plus că o relație se poate dezvolta atunci când numitorul comun e disprețul / dezaprobarea față de o altă persoană. Dar doar pentru că e mai ușor, nu înseamnă că e mai bine. Și nu înseamnă că e “prietenie”.

Am observat că, pentru unii, prietenii sunt oamenii cărora le arunci în cârcă problemele de zi cu zi, toate dramele nesemnificative și toate nefericirile imaginate cu simplul scop de a scăpa de încărcătura emoțională. Prietenia care se formează și evoluează astfel se transformă într-o relație disfuncțională în care o parte își plânge de milă și așteaptă să fie constant ascultată și validată de cealaltă parte.

De obicei, astfel de relații de prietenie sunt mari consumatoare de energie și sfârșesc întotdeauna în dezamăgiri. Prietenii miorlăitori, care trăiesc zilnic diverse drame incredibil de importante, obișnuiți să se victimizeze, vor căuta alți prieteni în fața cărora se pot desfășura.

Dacă ai asemenea oameni în jur, ferească-te sfinții să le sugerezi că se comportă irațional și într-un mod egoist. Poți să-ți iei adio de la “prietenie”. Sau poate, pentru liniștea și sănătatea ta mintală, e mai bine să scapi din asemenea cercuri vicioase.

Mi-am adus aminte de articolul americanilor pe care l-am menționat la început, după ce-am citit ceva similar în română, în Dilema Veche:

“Într-o lume în care distanțele se micșorează și oamenii ar trebui să fie mai apropiați unii de alții, singurătatea e totuși boala secolului.

Miliarde de oameni singuri încep convorbirile cu întrebarea „Ce faci?“, apoi vorbesc timp de două ore doar despre ei înșiși.”

Probabil rețelele de socializare, care ne-au lăsat impresia că suntem conectați și socia(bi)li, au dus la denaturarea conceptului de prietenie?

Probabil, cel puțin în România, conceptul de prietenie n-a avut timp să se maturizeze, având în vedere istoria noastră și lipsa de încredere care predomină în relațiile sociale?

Sau poate că, la fel că multe alte noțiuni elementare, și prietenia e o noțiune pe care trebuie s-o învățăm, trebuie să ne educăm cum ne facem prieteni și cum ne comportam cu cei din jur?

Ce înseamnă “prietenia” în 2019?Pisica prietenoasa

 

P.S: cei ce ați copilărit în anii ’90, mai țineți minte cât de ușor era să adresăm întrebarea “Vrei să fim prieteni?” în copilărie? Fără vreo grijă, fără vreo teamă de respingere. Și, mai ales, fără a avea pretenția de a-l transforma pe prieten în cărăușul bagajelor noastre emoționale.

lido-di-jesolo-marea

Discursul din tramvai

Era îmbrăcată într-o geacă groasă de fâș, genul de haină pufoasă și zgomotoasă. Mirosea așa cum miros casele de bătrâni, cu încăperile neaerisite, cu arome de mâncare și naftalină ce se întrepătrund atât de bine încât nu le mai poți distinge. S-a așezat pe scaunul din fața mea și se tot foia ca un prunc nerăbdător. Strângea în brațe o plasă de rafie. S-a întors, a văzut că butonez telefonul apoi și-a îndreptat atenția spre altcineva. Din priviri căuta să lege o conversație cu cineva, oricine numai să simtă că nu e singură. Dar era singura din tot tramvaiul care nu butona un telefon.

După 5 minute și-a făcut curaj și m-a întrebat cât e ora.

„- E 8 jumate.”

„-8 jumate? O mai fi deschis la pâine, la magazin pe Dacia? Acolo ar mai trebui să mai găsesc pită la ora asta”. O voce caldă și calmă pe care o auzeam cu dificultate peste zgomotul infernal produs de un tramvai mai bătrân decât mine.

„- nu știu, poate aveți noroc și ajungem la timp”, i-am răspuns și-am băgat telefonul în geantă. Am aruncat o privire în jur și-am realizat că bătrâna voia doar să schimbe 2-3 cuvinte cu cineva. Iar eu căutam un pretext să las telefonul deoparte.

„- 8 jumate ați spus, așa-i? nu-i 9 jumate?”, a revenit după 1 minut. Doi adolescenți zgomotoși se așezaseră vis-a-vis și povesteau despre drama zile de pe instagram.

„- da, da, 8 jumate”, am asigurat-o.” și-am căutat iar telefonul în geantă. Eram hotărâtă să termin de citit articolul despre social media și efectele asupra noastră.

„- aha, mulțumesc. apăi, dacă-i 8 jumate sigur e deschis magazinul de pe Dacia. Merg să iau o pită apoi iau 1-le și merg spre casă, că în cartier sigur nu mai găsesc pită la ora asta”, a continuat, observând că scot iar telefonul din geantă.

„- mulțumesc că mi-ați spus cât e ceasul, domniță. Sper că nu vă deranjez, dar n-am ceas”. Mi-a zâmbit și într-o secundă s-a întors spre mine, rezemându-și capul de fereastra tramvaiului.

Am apucat să-i zâmbesc, fiind surprinsă rapid de un mic discurs incredibil de coerent pentru acel moment.

„- Ioi, domniță, să știți că ne paște o mare nenorocire. Mare, mare nenorocire. Religiile astea ne distrug, ne mănâncă viețile și sănătatea. Semnele sunt peste tot, să știți. S-aveți grijă, să nu vă lăsați păcălită. Pe mine m-au păcălit. Le-am dat tot ce-am avut și-am ajuns la bătrânețe singură și săracă. Dar dumneavoastră sunteți tânără, domniță, să nu vă lăsați păcălită. Religiile astea distrug oameni și distrug vieți. S-aveți grijă domniță dragă!”. Ar mai fi continuat, dar eu ajunsesem la destinație. I-am zâmbit, apoi i-am urat o seară plăcută și-am plecat spre casă.

Nu susțin acest referendum al urii. Nu pot susține un referendum care ar oferi putere și influență unei coaliții ce îndeamnă la regres. Referendumul nu e despre oamenii homosexuali, nu e nici măcar despre familie, e o demonstrație de putere. Și odată ce o asemenea coaliție s-ar îmbăta cu putere, ar putea impune restricționarea altor drepturi civile. Mi-e imposibil să ader la ideile unei coaliții care s-a format pe principiul „să urâm omul care e diferit de norma socială pe care noi o dorim și-o impunem”. Pentru că prin a-i îndemna pe cei din jur să-i disprețuiască pe cei diferiți semănăm neîncredere și culegem deznădejde.

“For centuries humanism has been convincing us that we are the ultimate source of meaning, and that our free will is therefore the highest authority of all. Instead of waiting for some external entity to tell us what’s what, we can rely on our own feelings and desires.”

În „Homo Deus”, Yuval Harari susține că omenirea a ajuns în epoca „umanistă”, unde omul e cel care primează. Practic omul nu mai e mijlocul prin care se întocmesc scopurile religioase, ci ființa umană și bunăstarea sa reprezintă un scop în sine. La baza societății umaniste stau drepturile și libertățile invididuale și colective ale oamenilor, fără a fi trecute prin filtrul dogmei religioase.

Poate e așa în alte societăți mai evoluate și mai civilizate, în societatea românească oamenii încă invocă spirite și duhuri pentru a-și motiva alegerile și prejudecățile.

lido-di-jesolo-marea

cum arata planta ambrozie?

Telejurnal din România, 15 august 2018

Stimați telespectatori, bună seara!

În prezența tovarășului de viață, inginer de sistem și fan Beatles, am efectuat o vizită de lucru într-o mică, dar bogată comună din România.

În cadrul acestei vizite de lucru am pus bazele unei noi întruniri pentru cea de-a doua Mare Adunare Națională a Băutorilor de Bere în Compania Vacilor, eveniment de mare amploare care va avea loc în Șuncuiuș. Data exactă a acestei întruniri va fi anunțată în perioada următoare.

La sosirea în istorica localitate din Bihor, tovarășul inginer a observat cât de roditor este pământul din această zonă. Locuitorii din Șuncuiuș au fost binecuvântați cu recolte nemaipomenite pe hectar. Pe marginea șoselei și de jur împrejurul gării a rodit și s-a extins minunata plantă numită Ambrozie.

Prin intermediul telejurnalului dorim să mulțumim tovarășilor din administrația locală pentru eforturile depuse în îmbunătățirea condițiilor care-au permis acestei plante numită Ambrozie să se extindă și să prospere în această localitate. Vă dorim doar sentimente de înaltă prețuire și de dragoste, precum a fost și iubirea dintre Traian și Decebal.

 

cum arata ambrozia?

cum arata planta ambrozie?Vizita de lucru s-a încheiat într-o atmosferă entuziastă, plină de însuflețire la vederea reprezentanților din comitetul Tomberonez, care ne-au ghidat cu privirea din mijlocul activității de partid.

Cele mai iubite membre ale acestui comitet acționează cu eroism și exemplară dăruire pentru ridicarea pe noi culmi de progres și civilizație a teritoriului pe care-l patrulează zi și noapte.

pisici-tomberoneze

Trăiască Republica Socialistă.