Category Archives: Filme și filmulețe

Că-mi plac filmele, nu-i un secret. N-am un gen favorit, dar îmi plac filmele din care învăț ceva. Cum ar fi, să prăjesc un iepure vânat în pădure. Uneori și filmulețele cu prostioare sunt utile. Înveți ce să nu faci când vânezi un iepure în pădure, de exemplu.

fructe-toamna

Filme de pe Netflix

Pentru că mi s-a părut prea scump abonamentul TV, avem Netflix. E mai practic și mai util. Și-s filme bune pe Netflix, fără zeci de minute de reclame făcute parcă de șobolani drogați (după duiumul de reclame idioate la medicamente e ușor să rămâi cu impresia că problema principală a românilor e frica de a tuși când au diaree). Iaca doar câteva recomandări de filme și seriale de pe Netflix, văzute în ultima perioadă.

1. Riphagen

Despre Al Doilea Război Mondial și rezistența din Rotterdam & Amsterdam, despre colaborarea poliției olandeze cu naziștii. Și despre cât de crud e omul mai ales în vreme de război. Europenii chiar știu să facă filme mai bune decât americanii însetați de explozii și sânge împroșcat în toate părțile. Plus că filmul ăsta nu profită la maximum de empatia spectatorului, ca multe alte producții ce tratează un subiect atât de vast și de crud. E de văzut.

2. Black Mirror

E un serial atipic, adică episoadele n-au legătură între ele. Satiră și umor negru, ficțiune îmbinată cu realitate. E genul ăla de serial la care râzi de idioțenii, dar apoi te gândești că așa ceva chiar se poate întâmpla în realitate (și nu mă refer la episodul cu primul ministru britanic). Sunt doar 3 episoade / sezon, parcă. Sezonul 3 va apărea în 21 octombrie 🙂

3. Unbreakable Jimmy Schmidt

Când am văzut imaginea filmului mi-am zis „hell no, e prea roz”. Și-am trecut peste serial, dându-i totuși o șansă astă vară, în timp ce tricotam o eșarfă. Și după primele 2 episoade am început să caut informații, să văd cine totuși a gândit un asemenea serial în care se face mișto de americani, pop culture și ideea americană de a gândi pozitiv indiferent de situație. Tina Fey e-n spatele (și-n fața) serialului și poate doar știind asta ar merita să-i acorzi o șansă lui Jimmy.

4. Ali Wong – Baby Cobra

Stand up comedy cu o gravidă care se laudă că s-a măritat cu un tip de la Harvard pt că ea nu mai vrea să mai lucreze vreodată. Și cam atât pentru că restul trebuie văzut 😀

5. Dwayne Perking – Take Note

Alt stand up comedy cu un tip care compară Europa cu America și altele, fără a exagera cu stereotipii enervante.

6. Stranger Things

Un serial parcă desprins din cărțile lui Stephen King, cel puțin asta e prima impresie cu care am rămas după primul episod. Acțiunea se desfășoară treptat, episod cu episod și atinge punctul culminant în ultimele 2 episoade din cele 8, cât are primul sezon. Al doilea sezon încă se filmează și au rămas nenumărate întrebări fără răspuns care sper să fie lămurite în următorul.

7. Cedric the Entertainer

Stand up comedy despre americani, muzică, hipsterime și millennials din perspectiva unui tip de 40 de ani.

8. Designated Survivor

Un serial care apare încet pe Netflix, episod cu episod. Cum s-ar organiza America dacă ar dispărea congresul american și președintele în urma unui atac terorist. E mai interesant decât circul mediatic din jurul alegerilor președințiale americane. Și-i cu Keifer Sutherland care se transformă episod cu episod, dintr-un pisoi speriat într-o felină căreia-i cresc ghearele.

The Good Wife și How To Get Away With Murder au episoade noi, pe care încă nu le-am văzut. Fracture, cu Anthony Hopkins e de văzut (dacă nu l-ai prins la HBO până acum), Mascots e amuzant dacă-ți plac filmele care fac mișto de lucruri banale. Apoi ar mai fi documentare interesante, cum e Holy Hell – despre un cult bizar, Amanda Knox – despre o studentă acuzată că și-ar fi ucis colega de apartament în Italia și toată nebunia mediatică din jurul procesului său, After P0rn Ends – despre ce se întâmplă cu starletele porno după ce-și încheie carierele, iar spectacolele de stand up comedy cu Jimmy Carr și John Mulaney merită văzute. La fel și Jeff Foxworthy and Larry the Cable Guy 😀

Când am timp să văd filme și seriale? Seara, la cină și înainte de somn.

 fructe-toamna

de-ce-eu-film

De ce eu? – proiecție de gală în Oradea

Un film pe care îl aștept de anul trecut, de când am văzut primul clip de promovare. Filmul lui Tudor Giugiu e inspirat dintr-un caz real, cel al procurorului Alexandru Lele.

Avanpremiera va avea loc în 24 februarie la Filarmonica din Oradea, iar din 27 februarie îl puteți vedea în cinema Palace de la ora 20 și 21 (în sfârșit un film românesc proiectat la ore decente în cinematografe!).

Mai am un bilet la film. Așa că dacă vrei să mă însoțești la proiecția de la Filarmonică, povestește-mi despre o situație bizară în care te-ai regăsit și care te-a făcut să te întrebi: „De ce eu?” 🙂

Voi oferi biletul persoanei care-mi va oferi cel mai interesant răspuns.

de-ce-eu-film

Rockăr – „existăm, dar noi nu suntem aici”

Dacă și voi ascultați radio Guerrilla sigur ați auzit de cel puțin 10 ori/zi spotul ce promovează filmul lui Marian Crișan, Rocker (inițial intitulat Iguanele). „Să vină păpicaaa, tăticuuu”, e o replică ce mă bântuie de câteva zile. Mă aștept să aud replica asta pe fiecare melodie ce începe cu un mic solo de chitară, nu știu de ce.

Victor Lovin (rocăr lovin’ rock?!), Rocăre sau Roachăre, e în stare de aproape orice pentru pasiunea sa: muzica rock și formația Iguanele. Ajunge chiar să fure pentru a-i asigura fiului său, Dinte, doza zilnică de heroină. Pentru că Dinte e tipul de copil care a crescut cu un singur părinte care, pentru a suplini lipsa mamei, i-a făcut toate poftele. Semidoct, convins că deține adevărul suprem. La fel ca mulți alți tineri care cresc și se dezvoltă într-un oraș cu posibilități limitate. Măcar e patriot, refuză să cânte-n engleză și ironizează Canada, visul suprem al multor români care cred în ideea unei vieți fără griji peste hotare.

Victor își ascunde frustrările, încearcă să-și schimbe viața alături de o altă mamă singură – „eu încercam să fac o familie, tu știi ce e aia?”, în timp ce pe alt plan continuă să trudească pentru singura sau pasiune – formația rock și copilul său. Dar totul se destramă. Pentru că un singur om nu poate schimba o lume întreagă. Iar Victor e prea răbdător și așteaptă ca lucrurile să se așeze de la sine, în loc să se impună. Să-și asume decizii grele și să accepte nefericirea fiului său. Nu, citatele alea motivaționale scrise pe fotografii ce ilustează un apus de soare pe malul mării nu-s decât un imbold pentru cine are răbdare să le citească.

Singurele momente când Victor e cu adevărat fericit e când … simte muzica. Când cântă și-și transpune toată energia în ritm, în versuri și-n instrumente. Și, în ciuda faptului că lumea lui pare să se destrame cărămidă după cărămidă, reușește să ajungă pe scenă. Fără să fi plănuit asta. Ajunge în fața publicului, făcând ceea ce-și dorește – să cânte rock -, fiind încurajat într-un mod sarcastic de propriul fiu.

Se regăsesc și câteva replici subtile la adresa clasei politice.

E tare interesant să vezi un film împreună cu actorii care joacă în film. Mai ales că pe toți actorii orădeni care au figurat în film îi știu din … piesele de teatru. Și mai interesant e să regăsești pe uriașul ecran al cinematografului fragmente din orașul pe care-l vezi zi de zi, să-ți auzi adresa în film și să realizezi că str. Sovata pe care a menționat-o nu e în lângă Primărie, așa cum se arată în cadrul următor.

Merită văzut filmul? Da. Pe alocuri sunt mici pauze (scene fără dialoguri, în care personajul e pe drumuri) care pot tăia din entuziasmul unui amator de pelicule americane, unde totul e rapid, cu multe explozii și efecte speciale. Însă producția chiar merită văzută.

N-am văzut niciodată o sală de cinema, în Oradea, atât de plină la un film românesc!

Minte-mă frumos, 2012

O producție românească, o comedie romantică – dacă ne luăm după descrierea oficială. Mă rog, io-s cam reticentă la „comedii romantice”, mai ales dacă-s americane și o includ pe Jennifer Aniston. Dar pentru că Despre oameni și melci mi-a plăcut, am zis că trebuie să-i dau o șansă și comediei ăsteia. Și bine-am făcut, căci pentru o seară de joi, am râs cât pentru toată săptămâna.

Minte-mă frumos” cu Andi Vasluianu, Diana Dumitrescu, Antoaneta Zaharia și Damian Marius e o comedie produsă de MediaPro Pictures, după rețeta filmelor americane, dar cu picanterii specifice românilor. Filmul a fost regizat de Iura Luncaşu după un scenariu de Adrian Lustig. Sigur, avem clișee celebre – de ex. el e un „loverboy” care-și vinde trupul, timpul și experiența doamnelor cu bani, ea o ucenică (la o cofetărie franțuzească), care nu știe să separe gălbenușul de albuș – dar producția românească nu merge chiar 1 la 1 după modelele americane. Plus că Diana Dumitrescu e o femeie tare frumoasă, și privind-o cât de mândră e pe marele ecran, uiți că a jucat în telenovele până acum. 😀

Dialogurile nu-s cele mai inteligente și câteva scene par lăsate în aer. Dar vorbim de o comedie romantică, un film de consum, nu de un film filozofic. Pentru o  seară cu prietenii/familia în oraș, vă recomand să mergeți să vedeți filmul ăsta. „Spune-mi tu un bărbat care rezistă la savarina mea”, e doar una dintre multele replici care-a provocat râsete. Păcat că am fost doar vreo 10 oameni în sală.

Apare și Loredana Groza într-o variantă franțuzească și roșcovană, însă cele mai interesante scene sunt cele în care ea apare-n costum de CatWoman sau e călare pe-un cal în „camera roșie” cu jucării erotice. Un strop de BDSM într-o comedie romantică. „Madame c’est mă-ta, je sui Ivonne”, replică Loredana la un moment dat.

E al doilea film românesc (pe care-l văd eu!) în care internetul reprezintă legătura între personaje, după „Bună! Ce faci?”. Fiind un film cu actori tineri, care se adresează generațiilor Y și Z, sper că adolescenții și tinerii, în general, vor fi atrași de producția aceasta. Limbajul e specific vremurilor noastre, glumele-s reușite, iar sonorizarea e excelentă.

Merci, Ioana, pentru invitație!

The Raven 2012

O producție bazată pe operele lui Edgar Allan Poe și misterul zilei în care a fost găsit, aproape mort, într-un parc, pe bancă. Filmul e construit în jurul operelor scrise de Poe, mai exact poveștile macabre despre morți subite și misterul lor. Pentru cei ce n-am urmat un liceu filologic sau o facultate de litere, aflați că Edgar Allan Poe e unul dintre primii autori care au pus accent pe proza scurtă, fiind considerat și cel care a pus bazele stilului de ficțiune polițistă (așa se traduce detective fiction?!). sursa

Mă rog, să povestim puțin și despre film. Rolul principal e jucat de John Cusack. Care ar fi un actor foarte bun dacă ar renunța la blockbustere. Părerea mea!

Mi-a plăcut The Raven, deși nu e atât de înspăimântător precum l-am perceput din trailer. Dar nici atât de misterios, precum ar fi trebuit să fie un film de mystery. Dar per total a reușit să-mi aducă aminte de câteva povești pe care-mi doresc să le recitesc, evident scrise de Edgar Allan Poe. Așa că io cred că ăsta e, de fapt, scopul filmului: să readucă în prim plan un scriitor clasic și un gen de literatură ce pierde teren în defavoarea noului val de scriitor de duzină din SUA și a cărților ușoare, în ciuda sutelor de pagini scrise. Vezi cazurile Stephenie Meyer, L.J. Smith, Cassandra Clare etc. Sigur, sunt genuri diferite cu un public diferit, dar parcă mai multe emoții transmit poveștile lui Poe decât aventurile unor puștoaice de 14-18 ani, complexate, în căutarea iubitului super-mega-extra frumos și talentat. Sau a vampirului sclipicios. Desigur, sunt subiectivă, că doar scriu pe-un blog personal.

Revenind la film, trebuie să precizez că am apreciat lipsa bombelor, a zecilor de explozii pe secundă și a urletelor din luptele corp-la-corp. Care, fie vorba între noi, sunt puține. Dacă mă scoate ceva din sărite la filmele americane din ultimii 3 ani, acelea-s sunetele de urangutani în călduri care înlocuiesc strigătele bărbaților. Cred că n-a fost film de boxoffice, pe care l-am văzut, care să nu conțină acele urlete stupide de fiecare dată când eroul se luptă cu adversarul său de temut. De parcă toți bărbații au voci grave, aspre și urlă ca niște primate-n călduri atunci când sunt răniți.

Mă rog, am scris prea mult și prea puțin despre film. Ideea rămâne: The Raven e un film ușurel, merită văzut dacă vrei să verifici autenticitatea scriptului recitind operele lui Poe.