Tag Archives: biciclit

gabi-popa-skirtbike2014

Skirtbike Oradea 2014

Dragi băieți,

e momentul să vă faceți planuri pe termen scurt, adică să vă gândiți la ce terasă veți bea cafeaua duminică pe la 2-3. Verificați prognoza meteo, cu precădere direcția și viteza vântului. Va trece prin oraș caravana fustelor pe bicicletă. Orădencele-s frumoase, rochiile vaporoase  … Am fost prea subtilă?

SkirtBike Oradea este la prima editie al acestui eveniment de rang national. Oradea e al 13 oras ce adera la aceasta miscare ce promoveaza un stil de viata sanatos.

Micul tur al orașului pe bicicletă va cuprinde Parcul Magnoliei – Olosig – Șirul Canonicilor – Magazinul Crișul – Cetatea Oradea – Parcul 1 Decembrie – Pasajul Vulturul Negru – Pod Primărie – Teatrul Regina Maria – Moskva Garden.

Când?

Duminică, 31 august de la ora 14.

Locul de întâlnire:

parcul Magnoliei (Rogerius, lângă No Problem).

Probabil că într-o pauză de la StartUp Weekend Oradea mă voi alătura grupului de bicicliste, în rochie și balerini/teniși.

gabi-popa-skirtbike2014

apus la varciorog

Fluierând

Știi senzația aia neplăcută și nedorită când totul în jurul tău pare să se prăbușească și nu știi ce lipici ar trebui să folosești pentru a repara crăpăturile? Când, pentru a zădărnici panica ce s-ar putea instala în orice moment, alegi să fugi de toți, de toate, să te autoizolezi?! Uneori doar așa poți privi lucrurile dintr-o altă perspectivă.

Ei bine, nu despre senzația aia voi scrie.

Ieri am scos-o pe Puicuțăăă la o tură pe Paleu, ca-ntre fete. Și cum pedalam io liniștită, târâș grăbiș pe serpentine, pierdută-n lumea mea, mă trezește din visul diurn un fluierat.
Depășindu-mă regulamentar prin stânga, un nene de vreo 40 de ani, pedala relaxat pe o bicicletă fără viteze. Cu coarnele înalte, parcă stătea pe scaun.

„-  Servus dragă. Merge treaba, merge?”, mă întreabă și zâmbește. Mergea-n ritm cu mine, dar parcă  lui îi era mai ușor, iar vocea sa nu trăda oboseala ce apare în urma unui asemenea efort.

„- Da, da, încă merge”, îi zic rapid, gâfâind ca un purcel obez.

„- Ține ritmul și ai grijă cum respiri, da? No, drum bun dragă, drum bun”, îmi zice. Când să-i răspund numai ce-l văd cum prinde viteză, urcând parcă și mai ușor pe serpentine.

Fluiera în continuare și pedala lejer, de parcă ar fi levitat. 2 minute mai târziu dispăruse din raza vizuală.

Până-n momentul în care nenea și-a făcut apariția-n stânga mea, eram tare mândră de mine și de performanța mea. Mă gândeam la cât de mult evoluasem față de acum 2 ani, când mă chinuiam să urc serpentinele în cea mai mică viteză, iar ieri am urcat în viteza cu care circul prin oraș pe drum drept. Mno, lasă că mă fac io mare …

Sâmbătă voi avea ocazia de a-mi întări rezistența fizică într-o tură lungă până în Vârciorog, la peștera Osoi – să fie vreo 45 km până acolo?! Plecarea-i dimineață la ora 9.30 din parcarea de pe str. Independenței.

apus la varciorog

Sezonul murelor :D

În curând, pe micile ecrane ale telefoanelor dăștepte, va apărea primul episod din seria: „Cu bicicleta la cules de mure!
Din distribuție fac parte oameni pofticioși din Oradea. Adică io.

Vrei să faci parte dintr-o echipă dinamică și tânără care cântă prin păduri? Vino înarmat cu o caserolă și mănuși. Și învață 2 cântece pentru copii. Vei simți nevoia de a cânta cântecele copilărești atunci când vei pedala din greu pentru a fugi de țânțarii din pădure! Înjurăturile nu-și au rostul.

Probele vor avea loc săptămânile viitoare direct pe dealurile din jurul orașului.
Pentru rezervări de caserole cu mure vă rog să-mi scrieți. La cerere, aduc mure pentru prăjituri. Accept plata în brioșe, firește :)))

Poza-i de acum vreo lună, când am făcut un traseu destul de greoi pentru condiția mea fizică (muuulte urcușuri grele, niște coborâri abrupte prin pădure pe drum forestier, cu ditamai pietrele, și o coborâre de 10 km pe serpentine). Traseul a părut mai frumos și datorită nenumăratelor tufe cu zmeură și frăguțe din care m-am înfruptat așa cum degustă ursul mierea.

foto: familia Suteu

Pasiuni și limite

Sâmbătă, la tura pe bicicletă Oradea-Diosig, am ajuns să constat că media de vârstă a participanților depășea vârsta mea. Cred că tindea pe la 30-35 de ani. Am fost 22 de bicicliști, cel mai tânăr având 16 ani, iar cel mai în vârstă avea peste 60 de ani din câte am înțeles. Bine, domnul de 60+ e ciclist campion, urca dealurile în viteza cu care eu merg pe drum drept :))

Azi dimineață voiam să scriu despre lipsa pasiunilor la tineri, la români în general. O tâmpenie din partea mea, o generalizare grosolană. Am vrut să compar oamenii de azi cu cei din copilăria mea, ale căror pasiuni erau pescuitul (în cazul bărbaților) sau telenovelele (în cazul femeilor). Doar că astfel de comparații sunt greșite. Bine, și timpul petrecut în fața TV-ului la telenovele e un timp irosit, dar nu toți suntem făcuți după același calapod. (:D)

Apoi mi-am dat seama că fiecare om ajunge să aprecieze cu adevărat un hobby abia după ce ajunge la o anumită vârstă, la o anumită etapă în viața sa (da, realizez că asta sună ca un clișeu cules dintr-o carte de dezvoltare personală scrisă de un om care nu știe cum să-și trăiască viața).

Frumusețea la biciclitul pe coclauri e că oricât de greu e traseul, oricât de tare transpiri atunci când urci ditamai dealul acoperit cu pietriș, odată ce-ai ajuns acolo sus și simți că ai depășit o barieră fizică și psihică, îți dai seama că merită tot efortul. Tragi aer în piept, îți reglezi respirația, mai bei o gură de apă, înfuleci o banană și ești pregătit pentru următorul deal. Iar dacă ești ca mine, 50 de kilograme cu tot cu echipament, pe al 3-lea deal urci pe lângă bicicletă, că altfel simți că-ți pierzi oasele pe drum.

Până la urmă așa-i și-n viață și-n proiecte: drumul nu-i niciodată lin și drept sau ușor de urcat. Întotdeauna e încărcat cu pietriș, cu urcări anevoioase, cu drumuri sparte și cu șerpi care se ascund după roci de îndată ce-ți simt vibrațiile.

Chiar dacă urci dealul ăla în viteză mică, senzația aia că ai cucerit un obstacol uriaș e de neprețuit. Iar cu timpul ajungi să-ți setezi alte limite, alte standarde pe care-ți dorești să le depășești.

pe Paleu in jos

Cușca imaginară

Zilele trecute am găsit bani în buzunarul gecii de piele. Nu știu cum au ajuns acolo, nu știu dacă erau ai mei. Dar m-am bucurat că i-am găsit. Așa cum se bucurau odinioară pruncii de acadelele din zahăr ars. Cocoșei, parcă se numeau.
Azi mi-a zis vecina că trebuie să-mi dea bani. Aparent am fost cuminte, merit.

Aștept ziua când va ploua torențial cu bancnote. Așa aș simți că munca mea e valorificată și de vreun zeu ascuns, care stă cuminte și care chiar își face apariția atunci când ai mai mare nevoie de un sprijin. Sigur, citatele motivaționale sunt interesante, dar podul mi-e plin de mulțumiri, cuvinte de laudă și de lingușeli.

În altă ordine de idei, am nevoie de-o ieșire cu bița. Un traseu mai lung. Sau de o coborâre pe Paleu. Mi-s ca un leu într-o cușcă veche și ruginită din fosta grădină Zoo din Oradea (care, apropo, s-a modernizat și va fi inaugurată în 1 mai!). Mă mișc într-una, n-am stare să aștept, n-am răbdare să urlu ca să audă toată jungla. Mi-e dor să cobor dealul ăla cu viteză (mă rog, viteză pentru mine, pentru un biciclist experimentat io-s înceată), să aud vântul șuierându-mi în urechi, înțepându-mi fața, iar presiunea ochelarilor să-mi apese pe nas.

Dora, Alex, Laura, Radu? Pe Laurențiu îl urnesc eu, cumva. 😀

pe Paleu in jos