În şcoală orele de geografie se derulau în felul următor: „asta e harta ţării, ăştia sunt munţii, aci-s depresiunile, aia verde-i câmpia. Şi acum să învăţăm pe de rost judeţele României şi reşedinţele lor.”
Îmi plăcea atât de mult ora de geografie încât de cele mai multe ori adormeam cu capul pe bancă. Mă trezeau colegele când se plictiseau să-mi mai împletească părul. Aşa că da, cunoştinţele mele de geografie și geologie se rezumă la „prin Lugoj trece Timișul, prin Timișoara stă Bega.” Oradea-i cu Crișul Repede, dacă ardelenii-s lenți, măcar apa să fie rapidă.
Să-mi fie rușine! Și-mi e rușine!
De asta m-am ținut ca un scai după speologi când i-am auzit vorbind despre cum se formează o peșteră – sunt mai multe ipoteze despre cum s-a format peștera Osoi. Norocul meu c-am nimerit un bănățean de-al meu – mulțumesc, Florin! – care mi-a explicat pe îndelete despre roci, cum se formează anumite formațiuni, cum sunt clasificate peșterile, și chiar ziceam că așa ar trebui predată geografia și geologia în școală. Nu neapărat la nivelul „târâș pe coate și genunchi” ca să parcurgi cei peste 70 de metri care-s intrarea în peștera Osoi, ci prin excursii în natură, unde poți vedea diferența dintre o piatră de calcar și una de gresie, spre exemplu. Sunt peșteri cu deschideri mari, necomerciale, unde elevii/studenții pot vedea în practică ce anume înseamnă teoria.
Dar nu intrăm în subiectul educație, că până terminăm de disputat ipotezele, sigur un speolog va reuși să parcurgă tot târâșul mare din Osoi (momentan s-au parcurs doar vreo 700 metri).
În peșteră m-am bucurat cel mai tare de faptul că-s mică și slăbuță. În timp ce mulți dintre cei ce-au intrat în peșteră s-au udat până la … brâu :D, io m-am transformat în mâță și-am parcurs intrarea – care-i cu apă – sprijinindu-mă pe pereții înguști. La ieșire-a fost mai tragic, am căzut cu fundul în apă. Fapt care mi-a servit drept inspirație pentru:
Foaie verde, iarbă scurtă
apa-n peşteră-i cam … udă! :)))
Am intrat la amiază, am ieșit seara pe la 8 și ceva. Beznă, frig, ninsoare. Să înghețe sufletul în mine, nu alta. Norocul meu c-am avut vreo 3 straturi de haine pe mine. Plus salopeta de speologie.
Ca să fac poza asta mi-am julit cotul stâng de 2 ori până am ajuns într-un spațiu unde înălțimea depășea 50 cm. Cam atât mi-a trebuit să mă întorc de pe burtă pe spate și să focalizez pe mititelul ăsta. Din spatele meu, la vreun metru jumate – 2, o frontală lumina înspre liliac și uite așa am obținut un cadru drăguț, fără a-l deranja. Că doar știm că-s ființe protejate. Ne-am retras rapid și l-am lăsat să viseze în continuare la Gina. Cred că-n curând Gina va avea și curte și casă. 😀
M-am surprins că duminică, după târâșul din peșteră de sâmbătă, am mai avut suficientă energie să mai urc și să cobor pe creste prin zăpadă, în căutare de avene și ponoare. De altfel, o tură de peștereala e indicată oricărei persoane care simte nevoia de a face cunoștință cu toți mușchii corpului. Așa brusc! De sâmbătă genunchii, coatele și baza spatelui parcă pulsează la atingere și de fiecare dată când mă întind, realizez că am mulți mușchi nițel „supărați” pe spate.
Și mai interesant e că oboseala asta fizică nu s-a transformat într-una psihică, dimpotrivă, a alungat-o pe cea care pune presiune și provoacă prea mult stres inutil.
Poze din categoria „iola” n-am, că io-s cea din spatele aparatului foto. Care aparat foto – 400d-ul cu 50 mm de 1.8 – e mi-nu-nat! L-am târât prin 2 peșteri – Osoi și Coiba Mare – până acum și încă mai funcționează impecabil. Cu toate că-i plin de argilă. Sper să vadă cât mai multe peșteri și aventuri, că tare mi-e c-am prins virusul ăla care te scoate mereu din oraș. Și pentru că io nu iau antibiotice, îl las să-și facă de cap, cine știe unde-oi mai ajunge …
Și, voi? Pe unde v-ați îmbătat în weekend? 😀
