Tag Archives: Coronavirus

poza cu patrunjel plantat in ghiveci

Filmul anului 2020: Coronavirus

Ca doi adulți responsabili, după ce a apărut prima ordonanță de urgență, ne-am uitat la câteva filme instructiv-educative. Despre dezastrele cauzate de viruși și pandemii. Am urmărit, cu deosebită îngrijorare, „Contagion”, „World War Z”, „I am Legend” și seria Pandemic de pe Netflix. Cu excepția documentarului Netflix, filmele artistice tratează subiectul pandemiei după ce virusul a făcut ravagii, după ce populația s-a izolat sau a dispărut. Și aproape întotdeauna povestea prezintă aventura unor eroi care caută sursa infectării și pacientul 0. Sau un leac pentru a distruge virusul.

Virusul misterios și aventura vieții

Tot în bunul stil hollywoodian, eroul, acest supraviețuitor măcinat de amintiri și singurătate, trece prin experiențe care ne exploatează la maximum emoțiile. Anxietate și teamă, suspans, furie și resemnare, fericire și mulțumire că a supraviețuit încă o zi. La un moment dat, adică în momentul de cumpănă, e pus să aleagă între două valori importante: viața sa / familia vs. binele lumii, al societății.

Întotdeauna e vorba de o miză mare, personală, pusă în balanță cu o miză și mai mare, dar colectivă. Și, pentru a ne reaminti că binele mereu învinge, eroul nostru alege sacrificiul personal pentru binele lumii.

Sacrificiul e valorificat și exploatat dpdv emoțional în amintirile prietenilor și rudelor. În montaje slow motion care ilustrează oameni zâmbind și pajiști verzi, sugerând că doar după ce murim lumea va fi mai bună și mai tolerantă. Apoi viața revine la normal și vedem alte montaje, tot în slow motion. Copii fericiți, mame atrăgătoare și orașe care parcă s-au reîntregit instant după pandemie. De parcă cineva atotputernic ar fi pocnit din degete și pac, life goes on.

Ce-am învățat din filmele hollywoodiene despre pandemii?

Partea bună în toate filmele astea știi care e? Oamenii, cetățenii, autoritățile cred că virusul e real și e periculos. Bine, e greu să împrăștii o știre cu „Virusul e o invenție a masoneriei pentru a controla populația lumii”, când un zombie îți rânjește la fereastră. Sau când în bloc ați mai rămas doar 3 vecini care vă întâlniți pe scară în miezul zilei, când zombie dorm, pentru a împărți conservele adunate din restul apartamentelor părăsite*.

Partea proastă e că filmele astea născocesc niște așteptări nerealiste. Probabil cei care consideră că sunt mai deștepți decât restul lumii, pentru că nu cred în existența Covid-19, se așteptau ca pandemia să fie altfel. Sângeroasă, poate. Cu mai multe victime, probabil. Cu oameni care mușcă alți oameni pe stradă pentru a-și satisface setea de hemoglobină. Sau cu creaturi ciudate și mortale care trăiesc în ceața care a acoperit planeta. În filme amenințarea e reală, vizibilă, verificată și iminentă.

În orice caz, nu așa cum e acum: plictisiți, izolați în casă, cu prea mult Netflix și Facebook la dispoziție și vecini care se ceartă non-stop din te miri ce motiv.

Acum, în „era” Covid-19, fiecare necredincios trebuie să depună un efort suplimentar, fără a se baza pe vizualul filmelor artistice. Trebuie să-și imagineze virusul și pericolul pe care-l prezintă. Mai ales cei care știu ei mai bine cum stau lucrurile în lumea asta pentru că au văzut 2 documentare despre masonerie. Cum să crezi că un virus e real când la fereastră cântă cucul în loc de zombie, nu-i așa?!

Au înflorit pomii, lalelele și narcisele, iar voi credeți că mă păcăliți cu un virus pe care nici măcar nu-l pot vedea?!”, ar zice oamenii iluminați ai societății.

Nu știu cine a scris scenariul pentru pandemia coronavirus, dar mă bucur că n-a fost un scenarist american.

*presupun că apartamentele sunt părăsite pentru că oamenii au reușit să fugă la țară, în caz contrar, îți imaginezi cum ar trebui să pută orașele devastate de zombie?!

p.s: spre deosebire de un zombie sau de un adept al teoriei Covid-19-5G, pătrunjelul nu emană aere pestilențiale.

rosii-in-ghiveci

Numerele pandemiei, doar numere pe-o hartă

Zilnic, după ora prânzului, primesc o notificare de la Biziday cu numărul de noi cazuri de coronavirus din România. Apoi citesc despre Italia, Spania, Germania, America și uite așa, știre cu știre, am informații despre toate numerele din lume. Dar nu știu la ce-mi folosesc datele acestea. Nu e ca și cum aș putea face ceva pentru a schimba situația în vreo țară. De fapt, fac ceva: împreună stăm acasă și privim cum cresc roșiile în ghiveci. Centimetru cu centimetru. (well, slowly going mad, but who cares?! we’re all mad here)

E frustrantă neputința asta, să n-ai cum să ajuți. Mă gândesc cum e să te prezinți zi de zi la muncă în timp ce tot auzi de cazuri noi, apoi citești despre ușurința cu care se transmite și cât de mare e riscul pentru cei vulnerabili. Mă refer la medici și asistente, forțe de ordine, vânzători și curieri, sau oamenii care asigură curățenia și igiena. Tot respectul pentru cei care încă se prezintă la locul de muncă, fără a fi copleșiți de nebunie.

Toate știrile pomenesc numărul de cazuri sau numărul de morți, nu viețile omenești. Nimic  despre familiile care nici măcar nu-și pot lua rămas bun de la victime, pentru că n-au voie să se întâlnească. Parcă suntem doar numere seci, fără pic de emoție. Când am încetat să fim ființe cu speranțe, planuri, idei?

Înțeleg nevoia de a trata criza în termeni cât mai raționali, dar parcă e o limită fină între a ne exprima în numere și a dezumaniza complet victimele. Îmi vine să urlu, să strig, să plâng, să atrag atenția că nu suntem doar cifre. Pentru că mi se pare că așa am ajuns să tratăm toată situația, prin prisma unor concepte menite a ne aduna laolaltă, într-un fel de aluat omogen, fără chip, fără emoții.

Un aluat din care frământăm o bucată de istorie. O modelăm și-o punem în cuptor, la foc rapid, pentru a forma teorii menite a ne ajuta să gestionăm situația dpdv emoțional și economic. Ciudat. Și baiul e că nici măcar teoriile nu-s încurajatoare, mai ales când se bat cap în cap.

Mă sperie faptul că în România nici acum nu sunt informațiile clare. Azi, 7 aprilie, se adaugă la bilanțul fatal victimele pandemiei din 29, 30, 31 martie! După o săptămână de la deces încă nu ajung informațiile din teritoriu la centru?! Dacă astfel de date nu ajung, oare ce alte informații nu ajung la timp? Cum poate grupul de criză să ia decizii eficiente în timp util în lipsa unor informații exacte și actuale?! Numai mie mi se pare ceva în neregulă cu asta?!

Factorul uman

Am făcut o mare greșeală într-o seară. Vreo 2-3 ore n-am făcut altceva decât să citesc știri și să dau scroll pe rețele de socializare. La final m-am simțit atât de epuizată, încărcată de un sentiment de deznădejde, încât mi-am jurat că nu voi mai face asta. Nu-mi permit să-mi irosesc răbdarea și empatia pe informații care nu-mi sunt de ajutor.

Știu, facem față situației în mod diferit, dar dacă te regăsești printre rândurile de mai sus, încearcă să faci următorul exercițiu: dacă simți că e prea mult zgomot, prea multe informații contradictorii, fă o pauză. Închide calculatorul, pune telefonul deoparte și fă ceva ce-ți aduce liniște și împlinire. Dacă-ți place să citești, recomand cartea „This is going to hurt” de Adam Kay, pentru o doză de umor. Sau Furiously Happy de Jenny Lawson. Ambele sunt alternative mult mai bune la tot ce înseamnă consum de social media în această perioadă.

Câteva articole / podcasts bune :

Cum poți ajuta?

Dacă totuși vrei să te implici și altfel, poți sprijini oamenii care se implică în proiecte reale. Spre exemplu, noi am sprijinit prin Bursa Binelui achiziționarea de echipamente pentru spitalul din Timișoara. Am căutat informații despre proiect, am urmărit dacă se comunică ce se întâmplă cu donațiile, am întrebat în stânga și-n dreapta despre inițiatori. Poate vreți să vă implicați și voi în susținerea acestui proiect.

Știu că-n situații de criză apar tot felul de oportuniști, dar nu e un motiv să nu ajuți. Dimpotrivă.

Un alt proiect bun pe care îl poți sprijini e cel care oferă o masă caldă persoanelor afectate de această pandemie. „Solidar Social” se numește, e susținut de Adi Hădean și deși n-are legătură cu Timișoara sau cu viața mea, tot l-am sprijinit. Pentru că în perioada aceasta cred că avem nevoie de mai multă solidaritate și mai puține teorii ale conspirației. Mai multă omenie și mai puțină speculă.

Dacă știi alte proiecte bune și oneste, menționează-le în comentarii.

rosii-in-ghiveci

bruschetta-avocado-rosii-cascaval-afumat

Jurnal de auto-izolare în vremea coronei: prima săptămână

Rutina! E atât de importantă. N-aș fi crezut vreodată că voi ajunge să spun asta. Mereu am urât rutina și monotonia. Și acum fug de monotonie, dar rutina e altceva.

Cafeaua și dușul de dimineață, ritualul de îngrijire a tenului, cartea pe care o citesc în drum spre lucru. Parfumul pe care-l aplic pe pielea curată. Sunt mici tabieturi pe care, fără să-mi dau seama când și cum, le-am dezvoltat pentru a începe ziua într-un ritm care mi-e familiar și confortabil.

Așa că, de când lucrez de acasă, am păstrat o bună parte din tabieturi. Ok, trezirea nu mai e la 6.30, e la 7. Cafeaua și pauza de citit o extind până pe la 8, pentru că nu trebuie să petrec 40 de minute în autobuz în drum spre birou. Sigur, nu mai îmbrac rochiile drăguțe, dar zilnic port un tricou curat. Senzația de „it’s a new day” rămâne.

Încă nu reușesc să țin sub control treaba cu „mai fac o chestie, încă 5 minute”, care se transformă într-o oră extra de muncă. Și când mă uit la ceas e ora 8 seara și încă n-am închis calculatorul. Dar mai este timp.

Mood control

Avem atât de multe canale de informare la dispoziție și parcă tot ignoranți și prostovani suntem. Efectiv asta e senzația pe care o am și cu care rămân de fiecare dată când petrec mai mult de 10 minute pe Facebook sau în presa online.

Știri care alarmează, oameni care distribuie mesaje scrise de grupurile iluminaților (adică ăia care parcă trăiesc mereu în bezna societății), anti-vacciniști care bubuie de răutate și prostie. Ies la iveală toate fricile oamenilor, unele născute din inabilitatea de a gândi critic, altele rezultate din panică și isterie. Parcă zilele astea înfloresc mai mult teoriile conspirației decât florile din grădina blocului.

Când simt că se formează un atac de panică, iau mâța în brațe. TheMitsi toarce, își freacă obrăjorii pe ochelarii mei sau miorlăie după mâncare. E o mică-mare hapsână alintată. Apoi pornesc aplicația Audible.

Cărți și audiobooks

După ce-am terminat Zuleiha Deschide Ochii și This Won’t End Well, zilele astea ascult „American Dirt” de Jeanine Cummins. Despre o mamă care, împreună cu fiul ei de 8 ani, fuge din Acapulco după ce 15 membri ai familiei sale sunt uciși de un cartel. Deși subiectul e unul tragic, mă ține departe de ideea că vine sfârșitul lumii. Poate pentru că știu, la nivel de subconștient, acea cruzime specifică unui cartel mexican de droguri, nu mă poate atinge aici, în România. Prefer să ascult cărți audio și să citesc în orice format am la îndemână pentru a elimina zgomotul media din perioada aceasta.

Provizii și izolare

Săptămâna aceasta am ieșit afară pentru 30 de minute. Un miracol! Pentru 2 minute am ieșit miercuri, când am dus gunoiul, iar azi am ieșit pentru a ne aproviziona pentru sfârșitul de săptămână.

Tot din bula din online am rămas cu un gust amar despre „doar noi, ăștia tineri și responsabili stăm în casă, pensionarii se plimbă peste tot”. Dar bătrânii care trăiesc de pe o zi pe alta, care nu au familii care să-i ajute, cum s-ar hrăni dacă n-ar ieși din casă o dată la câteva zile, după mâncare? Mie mi-a fost greu să car câteva provizii, și nici măcar n-am luat multe. Iaurt, lapte, pâine, fructe. Chestii perisabile.

plante-in-ghiveci-in-balcon

Când mergeam la Carrefour am observat de a distanță o bătrânică.  Trăgea după ea o plasă cu roți, plină ochi. Din 2 în 2 minute se oprea, își trăgea sufletul, schimba mâna cu care trăgea de plasă, apoi pornea iar la drum. Nu cred că iese zilnic la plimbare. Cred că și ea, ca noi, și-a făcut azi cumpărături cât să-i ajungă pentru următoarele zile.

Izolarea la domiciliu funcționează, chiar dacă ieșim din când în când. Pentru că pe străzi e circulația redusă, în magazine nu e îmbulzeală, iar riscul de răspândire a virusului se micșorează.

Viața trece prin stomac, mai ales în auto-izolare

„Ce mâncăm?” a devenit felul în care ne începem conversațiile când ne „vizităm” unul pe celălalt în „birourile” de acasă. Partea bună e că am descoperit că putem găti cu ce găsim prin bucătărie. Și inventăm tot felul de mâncăruri, combinând te miri ce ingrediente.

De exemplu, dacă ai pâine uscată, pune-o în toaster, apoi freacă un cățel de usturoi cât pâinea încă e fierbinte. Întinde niște avocado (sau unt ori cremă de brânză ori margarină), taie niște roșii în felii și răzuiește niște brânză, sare, piper and voila! Peste feliile cu avocado am pus niște oțet balsamic, că domnul K se strâmbă când simte gustul crud al avocado. Totu-i gata în 10 minute, 15 cu tot cu înfulecat. Dar ține de foame până spre prânz. Când o luăm de la capăt cu gătitul.

Partea proastă a lucratului de acasă e că a descoperit TheMitsi că noi mâncăm mai des decât ea. Și cerșește orice mâncăm. :)) Molfăi o banană? Nici n-apuc să mestec prima îmbucătură că rapid se proptește în fața mea, băunând a cerșit.

pisica-cerseste-mancare

Mi-e greu să n-o hrănesc mai mult de 80 gr. cât îi e rația pe zi, știind cât mâncăm noi. Dar mă abțin pentru că-i spre binele ei. Pentru că în sfârșit are o greutate potrivită pentru talia ei și nu mai are (atât de multă) grăsime care să-i pună presiune pe plămâni. Anul acesta împlinește 10 ani.

Dacă am supraviețuit o săptămână fără s-o luăm razna, cred că mai ducem încă una. Numai să nu rămânem fără curent.

Auto-izolare în vreme de nebunie

În copilărie au fost puține momente când nu am ieșit din casă la joacă. Când ploua prea tare, ne jucam în casa scării. Ne prefăceam că eram oameni importanți care, folosind PC-uri, rezolvam problemele lumii. Ne scrijeliserăm alfabetul și cifrele pe pereți, iar ferestrele ne erau monitoare. Vorbeam la telefonul imaginar cu alți specialiști din țări cu nume inventate, că nu știam noi prea multe state în afară de România și de America cea din filme. Filmele americane pe care le vedeam la TVR1 seară de seară ne-au învățat cum arată un calculator.
Ne imaginam scenarii diverse, urgențe care mai de care mai trăznite.

Cred că petreceam ore-ntregi în casa scării, țopăind pe trepte, între etaje (fiecare etaj era un alt birou, un alt calculator, un alt departament), rezolvând problemele universului nostru.
Probabil că aveam 7-8 ani când am inventat jocul acesta.

Lucrurile erau simple: vremea nu era bună? Ne găseam un joc care ne ținea în priză câteva zile. Pentru că problemele nu puteau fi rezolvate brusc, în 5 minute. Nici măcar în jocurile noastre.

Nu mi-am imaginat că jocul meu din copilărie se va transforma, oarecum, în realitate.
25 de ani mai târziu am ajuns să lucrez pe calculator și să comunic zi de zi cu oameni din toată lumea. Nu rezolv problemele lumii, dar mereu găsesc satisfacție și motivație în ceea ce fac.

În perioada aceasta stau în casă pentru a evita contactul cu lumea exterioară, lucrez ceea ce-mi place și, bonus, sunt și plătită pentru asta.

Auto-izolare

Am decis să ne izolăm de joi (12 martie). Văzând cum se golesc magazinele, văzând cât de puțin le pasă unora de măsurile de precauție implementate de magazine / localuri / companii, eram la un strănut distanță să intru în panică. Și chiar nu vreau să intru în panică, pentru că omul panicat nu mai gândește rațional. E un alt motiv pentru a citi cartea lui Dan Ariely, Predictably Irrational, pe care o recomand mai ales în această perioadă.

De ce izolare?

Pentru că incertitudinea mă neliniștește. Pentru că ajung să mă uit la fiecare om pe stradă și să mă întreb dacă are sau nu virusul.
Și dacă-l are, mi l-a transmis când a trecut pe lângă mine și a căscat? Oare cum va reacționa organismul meu? Voi avea simptome sau voi trece peste el de parcă ar fi o gripă? Oare voi trece mai ușor peste coronavirus dacă am făcut vaccinul antigripal în iarnă?!
Uite așa intru într-un cerc vicios de întrebări retorice, pe care ar fi mai sănătos (pentru liniștea mea) să le evit. Pt că nu ajută, ci duc la panică. De fapt, întrebările astea pornesc dintr-o panică care nu a ieșit complet la iveală, ci pândește îndeaproape, așteptând momentul potrivit pentru a-mi da lovitura de grație.

Cred că cel mai tare mă sperie ideea că pot lua virusul de la oricine, să nu am simptome și să-l dau mai departe unor oameni din categoriile cu risc: prunci mici, bătrâni, persoane cu sistem imunitar slăbit. Mă înspăimântă ideea asta pentru că, din câte știu, în România nu se fac teste în masă. Așadar, nu am cum să știu că în țară sunt doar 100 de cazuri.

Starea de urgență nu mă sperie, nici măcar știrile despre granițele închise. Nu mă sperie pentru că știu că sunt măsuri necesare pentru a ține sub control situația, sub o formă sau alta.

Așa că noi vom sta în casă o perioadă. Nu, nu e o măsură prea drastică.

De ce stăm acasă?

Pentru că așa suntem liniștiți. Nu riscăm sănătatea nimănui și nici nu contribuim la răspândirea virusului. Ceea ce vă recomand și vouă. De acasă, dintre ghemele cu fire și cărți, lumea nu e atât de tragică precum pare la TV.
Dacă tot mai mulți stăm acasă și comunicăm doar online, scad șansele că virusul să se propage brusc la o mare parte a populației. Pentru că nu cred că sistemul medical românesc ar face față.

Vă recomand să consumați cât mai puțin canalele de știri și să vă împrieteniți cu Netflix și HBO.
Westworld, Avenue 5, The Outsider (după o carte de Stephen King) sunt doar câteva seriale bune pe HBO. Sau Game of Thrones, dacă nu l-ați văzut.

Pe Netflix recomand Frankie & Grace, Unbreakable Kimmy Schmidt, spectacolele de stand up ale lui Dave Chappelle și Bill Burr (cu mențiunea că Bill poate fi prea “dur” pentru cei sensibili, are un umor fără limite).

Dacă vreți să citiți, am câteva recomandări:
The Subtle Art of Not Giving a F*ck de Mark Manson
Half of a Yellow Sun de Chimamanda Ngozi Adichie
The Outsider de Stephen King
Miss Pettigrew Lives for a day de Winifred Watson: e genul de carte care te binedispune și te transpune în viața altui om, cu altfel probleme și anxietăți.

Și dacă aveți o pasiune pentru tricotat, recomand să aruncați o privire pe Ravelry. Sunt designeri care oferă tutoriale gratuite, pentru a vă încuraja să stați în casă.