Filmul anului 2020: Coronavirus

Ca doi adulți responsabili, după ce a apărut prima ordonanță de urgență, ne-am uitat la câteva filme instructiv-educative. Despre dezastrele cauzate de viruși, virusuri și pandemii. Am urmărit, cu deosebită îngrijorare, „Contagion”, „World War Z”, „I am Legend” și seria Pandemic de pe Netflix. Cu excepția documentarului Netflix, filmele artistice tratează subiectul pandemiei după ce virusul a făcut ravagii, după ce populația s-a izolat sau a dispărut. Și aproape întotdeauna povestea prezintă aventura unor eroi care caută sursa infectării și pacientul 0. Sau un leac pentru a distruge virusul.

Virusul misterios și aventura vieții

Tot în bunul stil hollywoodian, eroul, acest supraviețuitor măcinat de amintiri și singurătate, trece prin experiențe care ne exploatează la maximum emoțiile. Anxietate și teamă, suspans, furie și resemnare, fericire și mulțumire că a supraviețuit încă o zi. La un moment dat, adică în momentul de cumpănă, e pus să aleagă între două valori importante: viața sa / familia vs. binele lumii, al societății.

Întotdeauna e vorba de o miză mare, personală, pusă în balanță cu o miză și mai mare, dar colectivă. Și, pentru a ne reaminti că binele mereu învinge, eroul nostru alege sacrificiul personal pentru binele lumii.

Sacrificiul e valorificat și exploatat dpdv emoțional în amintirile prietenilor și rudelor. În montaje slow motion care ilustrează oameni zâmbind și pajiști verzi, sugerând că doar după ce murim lumea va fi mai bună și mai tolerantă. Apoi viața revine la normal și vedem alte montaje, tot în slow motion. Copii fericiți, mame atrăgătoare și orașe care parcă s-au reîntregit instant după pandemie. De parcă cineva atotputernic ar fi pocnit din degete și pac, life goes on.

Ce-am învățat din filmele hollywoodiene despre pandemii?

Partea bună în toate filmele astea știi care e? Oamenii, cetățenii, autoritățile cred că virusul e real și e periculos. Bine, e greu să împrăștii o știre cu „Virusul e o invenție a masoneriei pentru a controla populația lumii”, când un zombie îți rânjește la fereastră. Sau când în bloc ați mai rămas doar 3 vecini care vă întâlniți pe scară în miezul zilei, când zombie dorm, pentru a împărți conservele adunate din restul apartamentelor părăsite*.

Partea proastă e că filmele astea născocesc niște așteptări nerealiste. Probabil cei care consideră că sunt mai deștepți decât restul lumii, pentru că nu cred în existența Covid-19, se așteptau ca pandemia să fie altfel. Sângeroasă, poate. Cu mai multe victime, probabil. Cu oameni care mușcă alți oameni pe stradă pentru a-și satisface setea de hemoglobină. Sau cu creaturi ciudate și mortale care trăiesc în ceața care a acoperit planeta. În filme amenințarea e reală, vizibilă, verificată și iminentă.

În orice caz, nu așa cum e acum: plictisiți, izolați în casă, cu prea mult Netflix și Facebook la dispoziție și vecini care se ceartă non-stop din te miri ce motiv.

Acum, în „era” Covid-19, fiecare necredincios trebuie să depună un efort suplimentar, fără a se baza pe vizualul filmelor artistice. Trebuie să-și imagineze virusul și pericolul pe care-l prezintă. Mai ales cei care știu ei mai bine cum stau lucrurile în lumea asta pentru că au văzut 2 documentare despre masonerie. Cum să crezi că un virus e real când la fereastră cântă cucul în loc de zombie, nu-i așa?!

„Au înflorit pomii, lalelele și narcisele, iar voi credeți că mă păcăliți cu un virus pe care nici măcar nu-l pot vedea?!”, ar zice oamenii iluminați ai societății.

Nu știu cine a scris scenariul pentru pandemia coronavirus, dar mă bucur că n-a fost un scenarist american.

*presupun că apartamentele sunt părăsite pentru că oamenii au reușit să fugă la țară, în caz contrar, îți imaginezi cum ar trebui să pută orașele devastate de zombie?!

p.s: spre deosebire de un zombie sau de un adept al teoriei Covid-19-5G, pătrunjelul nu emană aere pestilențiale.