Tag Archives: ganduri

rosii-in-ghiveci

Numerele pandemiei, doar numere pe-o hartă

Zilnic, după ora prânzului, primesc o notificare de la Biziday cu numărul de noi cazuri de coronavirus din România. Apoi citesc despre Italia, Spania, Germania, America și uite așa, știre cu știre, am informații despre toate numerele din lume. Dar nu știu la ce-mi folosesc datele acestea. Nu e ca și cum aș putea face ceva pentru a schimba situația în vreo țară. De fapt, fac ceva: împreună stăm acasă și privim cum cresc roșiile în ghiveci. Centimetru cu centimetru. (well, slowly going mad, but who cares?! we’re all mad here)

E frustrantă neputința asta, să n-ai cum să ajuți. Mă gândesc cum e să te prezinți zi de zi la muncă în timp ce tot auzi de cazuri noi, apoi citești despre ușurința cu care se transmite și cât de mare e riscul pentru cei vulnerabili. Mă refer la medici și asistente, forțe de ordine, vânzători și curieri, sau oamenii care asigură curățenia și igiena. Tot respectul pentru cei care încă se prezintă la locul de muncă, fără a fi copleșiți de nebunie.

Toate știrile pomenesc numărul de cazuri sau numărul de morți, nu viețile omenești. Nimic  despre familiile care nici măcar nu-și pot lua rămas bun de la victime, pentru că n-au voie să se întâlnească. Parcă suntem doar numere seci, fără pic de emoție. Când am încetat să fim ființe cu speranțe, planuri, idei?

Înțeleg nevoia de a trata criza în termeni cât mai raționali, dar parcă e o limită fină între a ne exprima în numere și a dezumaniza complet victimele. Îmi vine să urlu, să strig, să plâng, să atrag atenția că nu suntem doar cifre. Pentru că mi se pare că așa am ajuns să tratăm toată situația, prin prisma unor concepte menite a ne aduna laolaltă, într-un fel de aluat omogen, fără chip, fără emoții.

Un aluat din care frământăm o bucată de istorie. O modelăm și-o punem în cuptor, la foc rapid, pentru a forma teorii menite a ne ajuta să gestionăm situația dpdv emoțional și economic. Ciudat. Și baiul e că nici măcar teoriile nu-s încurajatoare, mai ales când se bat cap în cap.

Mă sperie faptul că în România nici acum nu sunt informațiile clare. Azi, 7 aprilie, se adaugă la bilanțul fatal victimele pandemiei din 29, 30, 31 martie! După o săptămână de la deces încă nu ajung informațiile din teritoriu la centru?! Dacă astfel de date nu ajung, oare ce alte informații nu ajung la timp? Cum poate grupul de criză să ia decizii eficiente în timp util în lipsa unor informații exacte și actuale?! Numai mie mi se pare ceva în neregulă cu asta?!

Factorul uman

Am făcut o mare greșeală într-o seară. Vreo 2-3 ore n-am făcut altceva decât să citesc știri și să dau scroll pe rețele de socializare. La final m-am simțit atât de epuizată, încărcată de un sentiment de deznădejde, încât mi-am jurat că nu voi mai face asta. Nu-mi permit să-mi irosesc răbdarea și empatia pe informații care nu-mi sunt de ajutor.

Știu, facem față situației în mod diferit, dar dacă te regăsești printre rândurile de mai sus, încearcă să faci următorul exercițiu: dacă simți că e prea mult zgomot, prea multe informații contradictorii, fă o pauză. Închide calculatorul, pune telefonul deoparte și fă ceva ce-ți aduce liniște și împlinire. Dacă-ți place să citești, recomand cartea „This is going to hurt” de Adam Kay, pentru o doză de umor. Sau Furiously Happy de Jenny Lawson. Ambele sunt alternative mult mai bune la tot ce înseamnă consum de social media în această perioadă.

Câteva articole / podcasts bune :

Cum poți ajuta?

Dacă totuși vrei să te implici și altfel, poți sprijini oamenii care se implică în proiecte reale. Spre exemplu, noi am sprijinit prin Bursa Binelui achiziționarea de echipamente pentru spitalul din Timișoara. Am căutat informații despre proiect, am urmărit dacă se comunică ce se întâmplă cu donațiile, am întrebat în stânga și-n dreapta despre inițiatori. Poate vreți să vă implicați și voi în susținerea acestui proiect.

Știu că-n situații de criză apar tot felul de oportuniști, dar nu e un motiv să nu ajuți. Dimpotrivă.

Un alt proiect bun pe care îl poți sprijini e cel care oferă o masă caldă persoanelor afectate de această pandemie. „Solidar Social” se numește, e susținut de Adi Hădean și deși n-are legătură cu Timișoara sau cu viața mea, tot l-am sprijinit. Pentru că în perioada aceasta cred că avem nevoie de mai multă solidaritate și mai puține teorii ale conspirației. Mai multă omenie și mai puțină speculă.

Dacă știi alte proiecte bune și oneste, menționează-le în comentarii.

rosii-in-ghiveci

Inovația inovatoare a inovațiilor!

Atât de des e folosit cuvântul „inovare” sau „inovație” în cazuri deloc inovatoare sau inovate încât sărmanul (sic!) cuvânt și-a pierdut tot mai mult din valoare. Sună ca un termen pompos utilizat pentru a masca deficiențe de comunicare. Pare un cuvânt care nu exprimă putere de convingere ci strică sensul unei propoziții construită cu scopul de a convinge.

Și parcă tot mai des simplitatea-i mai atrăgătoare …

Keep it happy, keep it snappy, keep it …

michiduta crosetat

#Rants 2

E păcat să rămâi la un nivel inferior dacă ai potențial pentru a urca la un alt nivel. De ce să te complaci în „și alții fac asta/toată lumea face asta” când ai putea să te ridici deasupra mediei? E greșit să renunți înainte de a încerca.

Și e un mare păcat să refuzi să evoluezi, pe plan personal și profesional, doar pentru că ți-e lene/frică/nu știi ce te așteaptă dacă încerci. Viața nu „se întâmplă pe tăcute”, așa cum o sugerează milioane de poze motivaționale care sunt răspândite pe internet ca pe un panaceu. Lucrurile evoluează. Unii oameni evoluează și prioritățile se schimbă. Alții continuă să reproșeze nimicuri. Să-și imagineze scenarii egoiste ori să se tragă pe fese de fiecare dată când li se oferă alternative, soluții.

Întotdeauna alții vor ști mai bine decât tine ce ai nevoie, cum trebuie să-ți trăiești viața și ce anume te definește ca om. Sunt ironică, desigur. Unii oameni apelează la șantajuri emoționale, la victimizări și, când nimic altceva nu funcționează, la agresiune ori bullying pentru a te determina să faci ceea ce vor ei să faci. Și dacă nu te supui, ce?

Seth Godin spune, în The Icarus Deception, că dacă nu-ți găsești locul făcând ceea ce-ți place, poate-ar trebui să renunți la oamenii care te țin pe loc și să continui să faci ceea ce-ți place, să evoluezi înconjurându-te de persoane care te apreciază.

Argumentul „de ce nu faci și tu ca restul lumii?” e stupid. De ce să alegi cărarea banală, ca turma, când îți poți croi propria-ți potecă plină de aventuri? Alege o râșniță cu piper mozaic în locul piperului negru la plic.

Uneori e bine să fii „Michiduță” cel egoist. Michiduță care-și continuă drumul chiar și atunci când apar obstacole, ori alții-l trag înapoi.

Zoe, fii bărbată!

michiduta crosetat

franghie

„Trebuie să vorbim…”

Atunci când o femeie, o prietenă, îți spune la telefon „Trebuie să vorbim”, iar când vă întâlniți își începe discursul cu „Scuză-mă, dar trebuie să fiu sinceră cu tine. Trebuie să-ți spun că ești prea rece/arogantă/aiurită/nepricepută etc”, e cazul să fugi. Să evadezi într-o lume unde oamenii acceptă că defectele te fac om, că n-ai trăit suficient de mult pentru a știi cum trebuie să reacționezi la 1001 de situații care pot oftica o femeie.

Își începe discursul, al cărui scop e de a te pune la punct, de a-ți oferi o lecție de viață din care vei avea multe lucruri de învățat despre tine. În acel moment mintea mea intră într-o altă lume. Văd persoana din fața mea, aud ceea ce-mi spune, dar nu procesez informația. Privită din afară, probabil că am o privire tâmpă, dar puțin îmi pasă.

Brusc mă trezesc într-o sală uriașă, în întuneric. Pășesc cu grijă pe podeaua ce pare lipicioasă, dar nu e. Pantofii nu se lipesc, nu se aud zgomotele specifice linoleumului pe care cineva a scăpat și-a spart o sticlă cu iaurt. Strălucește ușor în bătaia singurei raze de lumină ce pătrunde în gigantica încăpere. Aud ecoul pașilor mei și mi se ridică părul pe ceafă când conștientizez că aș putea fi singură într-o clădire străină și întunecată, o încăpere care ar putea foarte bine să se afle undeva sub pământ. Claustrofoba din mine se agită, încep să respir tot mai repede, mă trec valuri de căldură pe șira spinării, palmele-mi transpiră. Însă partea rațională intervine la timp și o pălmuiește rapid pe claustrofoba fricoasă: „femeie, stai calmă!”

Dintr-o dată simt că nu mai sunt singură în încăpere. Încep să deslușesc instrumente, chipuri și scaune. Când au apărut scaunele aici? Parcă sala era goală! Chipuri de oameni necunoscuți se află în spatele luminii. Ah, lumina-mi bate-n ochi. Traversez încăperea și ajung pe margine de unde observ mișcările buzelor pe chipurile străine. Văd mișcarea, dar nu aud niciun sunet. Revin în prezent, la lecția de viață ce-mi e servită, și mormăi un „Scuze, nu înțeleg subtilitățile”. Își reia discursul de acolo de unde am întrerupt-o cu scuzele-mi penibile, la timp pentru a reveni în sala uriașă din lumea în care evadez.

Încep să înțeleg că sunt, de fapt, într-o filarmonică veche, cochetă și cu o acustică impecabilă. Mormăiturile, care se aud dinspre chipurile ce mânuiesc instrumentele, devin tot mai clare. Recitând la unison, ca un cor regal, aud un „F*ck you, I won’t do what you told me”, pe acorduri fine de pian …

Zâmbesc.

Viața-i prea scurtă pentru a le face tuturor pe plac …

bebe si olita

Copilul vs. adultul

Când eşti mic, spui prostii dar puţini le bagă în seamă.

Când eşti adult, continui să spui prostii, dar întotdeauna vor fi auzite de acele persoane care ţi-ar putea distruge cariera.

Doar pentru că ai trecut de la 5 ani la 25 sau la 35 de ani nu înseamnă că eşti adult dacă faci aceleaşi prostii pe care le făceai şi pe vremea când erai un ţânc.

Zic şi io! Continue reading

White Demon – The Killers

Melodia asta o fredonez mereu atunci când rămân singură, cu gândurile. Fie că gătesc, fac duș sau pur și simplu merg spre serviciu, White Demon e piesa pe care o cânt în gând. Cred că, în mod involuntar, până și mie mi-e frică de gândurile-mi, altfel nu știu de ce m-aș ascunde în spatele unui refren… (glumesc, evident!)

Culmea, nici pe The Killers nu țin minte să-i fi văzut în vreun poster, interviu sau videoclip. Sunt tineri? Bătrâni? Machiați precum obișnuiau să facă odinioară The Kiss?

Într-o seară, pe drumul înapoi în țară, după ce m-a trezit nemernicul ăla de „dâmp” din vama Borș (!!!), ascultam la radio Mr. Big cu Be with you. Atunci, somnoroasă și ciufută, am realizat că majoritatea pieselor care-mi plac foarte mult sunt interpretate de persoane care-mi sunt necunoscute. Mă refer la fapul că nu știu cum arată mulți dintre interpreții mei favoriți. Pe Richard Marx l-am descoperit acum vreo 2 ani, deși îl ascult de vreo 10. Pe Eric Clapton l-am văzut în poze, pentru prima dată, acum vreo 3 ani, deși îl ascult din copilărie. Garry Moore nici acum nu știu cum arată, pe Santana îl știu de la colaborarea cu Mana iar pe Andy Williams nici acum nu l-am văzut în vreun poster. Însă melodiile lor sunt fascinante…

Am crescut ascultând muzică la radio sau la magnetofon. Poate din cauza asta n-am prea trecut prin perioadele în care adolescenții copiază stilul vestimentar al vedetei favorite…


Asculta mai multe audio Muzica

Oare cum ar fi fost…

…dacă m-aș fi născut într-o altă țară, să spunem Anglia? Probabil aș fi ajuns o grăsană care-și caută sufletul pereche în celebrele pub-uri londoneze unde e aproape imposibil să nu-ți găsești un fraier, aa, soț. 😀 Pfu, acri-s strugurii ăia!

Citesc aproape în fiecare zi presa britanică pentru că spre deosebire de modelul american, în ziarele engleze mai găsești articole decente, documentate, care au un mesaj optimist îmbrăcat în cuvinte simple. Oare cum ar fi fost de-aș fi studiat în Anglia, la Oxford să spunem? Cred că m-aș fi plâns de multitudinile de proiecte pe care le-aș fi avut de făcut dar de pe urma cărora aș fi învățat mult mai multe decât scriind după dictare un curs dintr-o carte veche.

Dar oare cum ‘o fi să trăiești într-un „cottage” londonez? Sau cum e să te trezești dimineața și să respiri aerul curat din celebrele cătune britanice, atât de fascinante?!

Nu te-ai întrebat vreodată cum ar fi arătat viața ta dacă te-ai fi născut din alți părinți, în altă țară, altă cultură, învățând o altă limbă?! Mereu am fost fascinată de ideea asta.

Tu?

sursă foto

De ce ne batem joc de credinta/parerea celui de langa noi?

Dacă, citind titlul, ţi-ai spus “Eu nu fac aşa ceva!”, eşti un(o) mare mincinos/mincinoasă! Toţi o facem. De la lucruri mici, precum săpunul pe care îl folosim pentru a ne spăla pe mâini, la aleşii politici până la religie.sah

Un profesor din facultate ne-a spus că lumea a evoluat din cauza puturoşeniei şi a lenei cronice care pune stăpânire pe fiecare dintre noi, nu din cauza disputelor legate de cine are sau nu dreptate, ce se poartă sezonul ăsta şi ce nu.

Chiar şi eu am, adeseori, tendinţa de a dovedi că am dreptate. Şi până la urmă îmi dau seama că oricum n-am câştigat ceva, deci tot nu mă simt mai bine. Aşa că am început să o las aşa, atunci când e cazul evident.

Bine, asta are de-a face şi cu alte lucruri de ordin personal ce m-au afectat în ultimele săptămâni. Oricum nu are rost să încerc să conving o persoană că greşeşte de vreme ce acea persoană nu vede lucrurile aşa cum le văd eu şi refuză să vadă realitatea. Dar poate realitatea mea nu coincide cu a lui/ei, nu-i aşa? “I reject your reality and substitute it with my own!”…

Uneori, ca oameni, nu suntem în stare să acceptăm alte păreri aşa că e mai simplu să ne impunem, să-i demonstrăm celuilalt că opinia sa “e de rahat”.  Desigur, e un comportament vechi de când e lumea, sau mă rog, primatele, însă în multe situaţii nu-l pot accepta. E ca şi cum am fi nişte pioni pe o tablă de şah uriaşă unde fiecare piesă încearcă să o domine pe cealaltă, indiferent de culoare sau statut. 

De ce să-ţi baţi joc de cel de lângă tine dacă are opinie diferită de a ta? N-am înţeles niciodată ce câştigi din asta. De aceea “luptele” verbale în care unul militează pentru Geoană şi altul pentru Băsescu mi se par puerile. De fapt, nu puerile ci inutile. Sau discuţiile legate de femei. Bărbaţii mereu vor găsi ceva de reproşat la adresa femeilor iar damele vor avea mereu motiv pentru a-i dispreţui pe masculi etc.

Încercăm non-stop să ne persuadăm, unul pe celălalt, chiar şi în cele mai mici detalii, şi când am găsit persoana care ne împărtăşeşte ideile întru totul, o ridicăm pe un piedestal destinat doar celor ce sunt exact ca noi. Însă când ideile nu mai coincid, căderea de pe piedestal e demnă de o tragedie greacă. Poate sunt doar naivă dar mi se pare frumos să observi diversitatea şi complexitatea celui de lângă, cu tot cu defecte sau calităţi, chit că are aceleaşi idei ca tine ori ba.

Eu şi Laurenţiu nu suntem de acord în multe privinţe însă niciodată nu ajungem la certuri interminabile sau violenţă. Dacă unul prezintă contra argumente mai solide, celălalt cedează sau face loc unui compromis. Nu e loc de orgoliu aici. E vorba de a accepta sau nu nişte opinii în contradictoriu. Atenţie! Dacă le accepţi nu înseamnă că le împărtăşeşti ci că accepţi că situaţia poate fi privită şi din alt unghi.

Am impresia că devin tot mai pacifistă, urăsc violenţa deşi în familia în care am crescut singurele bătăi erau cele frăţeşti, între mine şi frate-meu, din motive adeseori stupide.

Concluzia e: de ce simţim nevoia de a respinge părerile celor din jur şi de a ne impune propriile idei, chiar dacă contra-argumentele sunt mai solide decât argumentele noastre?

Human Nature…

Ai observat cât de uşor judecăm şi etichetăm oamenii din jurul nostru?

  • Vecina de la 1 e o nesimţită pentru că îşi mătură toată mizeria în balconul meu.
  • Patronii magazinului de lângă firmă sunt nişte parveniţi şi ahtiaţi după bani pentru că au dublat preţul unui covrig în decursul a câtorva luni, deşi la brutăria din apropiere e la jumătate de preţ.
  • Bărbaţii sunt neserioşi pentru că amână lucrurile pe a doua, a treia, a “n”-a zi pe motiv că “este timp”. Categorisesc femeile după nişte criterii infantile.
  • Femeile sunt proaste pentru că sunt pripite şi şofează prost.
  • Copiii sunt retardaţi pentru că nu citesc literatură.
  • Câinii sunt nasoli că lasă păr peste tot. Şi bale. Pisicile nu, pisicile-s frumoase foc!

people walkingCert e că toţi judecăm, de multe ori superficial. Sau dacă nu judecăm, punem etichete pe lucruri şi persoane. Pentru că e mai uşor aşa. Pentru că aşa uităm de mizeria din propria ogradă şi ne bucurăm să o vedem pe cea a vecinului.  Doar suntem oameni care gândim şi acţionăm adesea superficial…

E posibil ca o greşeală făcută să-ţi anuleze toate celelalte fapte bune făcute în trecut?

Îmi reciteam o parte din posturile din trecut şi am realizat câte prostii am făcut şi am zis. Cât de mult am generalizat. Suntem atât de obişnuiţi cu generalizările încât uneori ne e greu să facem diferenţa. În acelaşi timp am observat cât de multe s-au schimbat în felul meu de a fi, de gândi, de a acţiona. Desigur, şi acum sunt impulsivă (deşi cred că e mai degrabă un “defect” al tinereţii), dar îmi dau seama mai uşor de greşelile şi prostiile pe care le fac şi le spun. Nu oricine e în stare să recunoască asta. Am observat-o în multe persoane în decursul scurtei dar aventuroasei mele vieţi de până acum. Ce mi se pare mai grav e modul în care greşelile sunt tratate de instituţii serioase, care ar trebui să respecte un cod deontologic. Da, ar trebui, la modul imperativ!

Jurnalism

Media din ultimii ani a manipulat şi a generalizat în aproape toate subiectele tratate. E uşor să atingi coarda sensibilă a omului, pentru că în felul acesta puţini vor lăsa deoparte sentimentele şi durerea pentru a vedea dincolo de lacrimile stârnite de un reportaj menit a le atrage. Iar atunci când credem că am văzut dincolo de lacrimi, devenim sceptici şi atotştiutori. Natura umană…

E şi mai uşor să disimulezi atenţia publicului de la adevărata problemă prin atacuri murdare şi ieftine.

Totul se rezumă la verbul “a alege”!

Când spun asta nu mă refer la politică ci la alegerile noastre, de zi cu zi. cute little girl orphaneDesigur, cu toţii regretăm ceva. Unii mai mult, alţii mai puţin. Şi eu am regrete. Şi eu mă gândesc uneori “de ce am spus aia, atunci? de ce nu am tăcut naibii şi nu mi-am văzut de drum?!”. Din nou, întrebări fireşti. Doar suntem fiinţe înzestrate cu o conştiinţă, nu?

Eşti un ipocrit (o ipocrită) dacă vei spune că nu ai nici un regret. Înseamnă că nu ai trăit cu adevărat. Aşa cum există bine şi rău, la fel putem lua decizii bune sau mai puţin inspirate.

Unde vreau să ajung cu prostiile mele debitate aici?! Niciodată nu vom reuşi să vedem doar situaţia dată. De cele mai multe ori vom categorisi, vom eticheta şi vom judeca după standardele şi criteriile noastre. Ceea ce contează e măsura în care te laşi influenţat de aceste etichetări!

Concluzia spune-o tu, cel/cea care citeşti acest post. Nu, nu caut o scuză comportamentului meu şi acţiunilor pe care le întreprind …

p.s: are legătură şi cu întâlnirea de vineri seara, BlogPressMeet. dar într-o mică măsură…