Tag Archives: Oradea

rasarit-la-mare-3

Comoditate

Sunt într-un autobuz care circulă cu 15-20 km/h pe șoseaua Borșului. E ora 17 și 10 minute și drumul e foarte aglomerat.

De la fereastra autobuzului privesc mașinile care ne întrec, doar pentru a fi apoi întrecute 2 minute mai târziu. E un fel de tango rutier.

Privesc șoferii și mașinile. Dintre zecile de autoturisme care au depășit autobuzul, doar vreo 3 duc mai mult de 1 pasager.

Jumătate dintre șoferi folosesc telefonul mobil în timpul condusului. Un tip, cu un Audi din Botoșani, abia și-a ridicat privirea din telefon.

O tanti cu un Ford a vorbit la telefon tot drumul. Ținând mobilul la ureche cu o mână și cealaltă pe volan.

Intrăm în oraș și observ coloana de mașini. Vreo 2 km de autoturisme încolonate.

Stăm în trafic, singuri în mașini, și ne enervăm că lucrurile nu se mișcă mai repede. Socializăm prin telefon și social media cu cei cunoscuți pentru că e mai simplu. Pentru că e mai comod.

Alternativa ar fi … incomodă.

apus-la-mare-1

vedere-pietrele-boghii

Petele albe de pe trotuar

Mă pierd în gânduri și-n idei. Des. Când merg pe stradă, când tricotez, când ascult muzica potrivită. Plecasem de la șezătoarea din cetate, eram undeva în jurul parcului 1 decembrie. Și cum mergeam agale spre stația de tramvai din centru, într-o seară de miercuri, pierdută-n gânduri despre te miri ce, observ un șablon pe jos. O mulțime de pete albe, de diverse dimensiuni și grosimi. Pac, am călcat o pată albă. Pac, încă una. E distractiv, acum când mă gândesc la asta. Dar în seara aceea mă frustra senzația pentru că pe măsură ce le călcam, tot încercam să-mi dau seama ce sunt. Și le călcam cu scopul de a simți, cumva, prin talpa cizmei, consistența. Cam ca atunci când calci pe o piesă de lego, doar că punctele astea albe sunt una cu asfaltul.

Dar ce-or fi, că par așa de interesante?! Aranjate-n grupuri și grupulețe, în funcție cum a fost asfaltat trotuarul. Lângă un ghioșc unde se vinde mâncare par să se fi aglomerat cele mai multe, în toate formele și culorile. Am văzut chiar și puncte roz! Ha, ce ciudat arată rozul pe asfaltul gri închis.

Să fie mostre că există o altă civilizație care se ascunde printre noi, niște oameni mici, drăguți și buni? Niște ființe care, atunci când sunt în public, arată și se comportă ca noi, oamenii, dar care abia așteaptă să ajungă acasă, să se ascundă după draperii grele și să scape de masca de om? Să fie ei înșiși?

Am urmat punctele albe de pe trotuar până s-au risipit, undeva spre strada Independenței. Apoi le-am regăsit, tot în grupuri și grupulețe la intrarea în pasajul Vulturul Negru. Aha! Deci omuleții aceia stau undeva lângă chioșcul de mâncare de lângă parcul 1 Decembrie și-n fața intrării  din pasaj. Dar dacă sunt deghizați ca oameni, cum îi voi putea recunoaște vreodată?

Și-apoi s-a întâmplat minunea! Am văzut omulețul. Doar că nu era nici mic, nici drăguț și nici bun. Avea o coadă d-aia prinsă în vârful capului, niște blugi rupți pe lungimea coapsei și un cardigan lung, cât un pardesiu. Vorbea la telefon, grăbit și agitat. De-odată-l văd că scuipă pe jos și pleacă mai departe, urlând-i cuiva la telefon. Complicate-s uneori iubirile tinereții …

Lumea mea s-a ruinat.

Vreau să cred că printre noi se ascunde o altă civilizație, dar una care a învățat că guma de mestecat se aruncă la tomberon, nu pe trotuar!

drumul-crucii-barbare-oradea-2017

Drumul Crucii-n Oradea din 2017!

Oradea, orașul minune al României, care pare să renască din fiecare articol din presa online, din fiecare studiu realizat pe intuiție și „misepărerism”, devine o atracție turistică pentru sado-maso. Sau, na, pentru creștinii care-și simt credința mai potentă atunci când văd oameni biciuiți pe stradă.

 

Vezi, nea Bolojan, de aveam Ciupercă, altul era spectacolul. Îți dai seama câți creștini fericeai c-un spectacol de biciuit pe dealul Ciupercii? Și câți orădeni s-ar fi mas … ahm, liniștit la văzul unui Cristi plin de sânge care-și cară crucea pe treptele renovate de pe deal?

„Drumul Crucii și-a propus pt fiecare dintre dumneavostră să reîmprospăteze în mintea și-n inima dumneavoastră, ceea ce înseamnă cu adevărat Paștele. Ceea ce așteaptă Dumnezeu de la noi, de la fiecare, să reîmprospătăm în mintea noastră semnificația acestor sărbători. Și anume faptul că omul a căzut în păcat, s-a depărtat de Dumnezeu și a fost nevoie de o jertfă răscumpărătoare să-l aducă înapoi”.

Și-acum copii, să facem analiza acestui text recitat în timp ce-n centrul orădean un om era bătut cu biciul, apoi urcat pe-o cruce și lăsat să atârne în văzul lumii.

Practic din acest text aflăm că de nu mergem la biserică, ne bate Dumniezo cu biciul, iar dacă nu fac ce vrea Dumniezo, trebuie să-ți bați pruncii ca să revină pe calea cea dreaptă.

În ton cu discursul coaliției pentru familie …

Fokonalt și fügefa! 

drumul-crucii-barbare-oradea-2017

recolta-de-cultura-oradeana

Senzațional! Oradea va avea cea mai mare recoltă de cultură filarmonică!

România e o țară bogată și frumoasă. Economic vorbind, țara crește văzând cu ochii, salariile cresc, pensiile cresc, impozitele scad, poate și investițiile cresc pe ici, pe colo, prin zonele neesențiale. Dar ce mai contează, când țara duduie de creștere economică?! Zău că-i adevărat, a zis-o tatucul Liviu și o tot moflăie pe la TV alde Tăricean și alți bătrânei culți care se ocupă de creșterea asta fulminantă a țării.

După ce tataie Bolojan a decis că Oradea n-are nevoie de cultură, desființând singura casă de cultură care aducea bani la buget, apoi investind masiv într-o cetate cu care încă nu știm ce facem (dar am vrea să vină lumea s-o vadă), și mutând toate evenimentele în piața publică, că doar avem un centru cu care ne lăudăm, ei bine, acum vine tătucul de la CJ și ne spune că e musai să cultivăm mai multă cultură. Că n-avem suficientă recoltă pe tona de cultură orădeană.

Și pentru că nu ne plac îngrășămintele chimice, tătucul CJ-ului ar vrea să facă asta într-un mod bio și eco: prin declarații în presa locală, arătând cu degetul către artiștii Filarmonicii care, vezi doamne, au salarii prea mari pentru ceea ce fac. Așa-i când ești bugetar, când șefu mârâie „sari!”, tu-ntrebi: „cu arcuș sau doar cu trompeta?”.

Cine-a zis că talentul n-are preț? Cum adică nu poți pune un tarif pe munca asiduă?! Iaca vă învață tătucul ALDE cum stă treaba cu recolta de cultură pe metrul pătrat orădean.

Hai, rapid, să vedem filarmonica-n stradă, cu straiele colorate și viorile din dotare, că doar nu le-ați primit degeaba! Ce credeați, că aici suntem în Zimbabwe să ascultăm cântăreți nomazi?! Și-n plus, orădenii trebuie să se cultive cu Filarmonica, nu cu te miri ce rockăr nespălat care-a învățat să cânte Shine on you crazy diamond la chitară. Ferească-ne sfinții de concerte de jazz ori de rock, că poate ne trăznește necuratul cu vreun uragan și iaca pierdem recolta de cultură …

Bravo, tătucule, așa se face cultura în Oradea! Chapeau!

 

p.s: poate-am visat sau poate nu, dar azi noapte – 4 aprilie – am auzit, la 40 de minute după miezul nopții, începutul marșului lui Iancu. Mi s-a părut sau a mai auzit cineva? O fi fost antrenament pentru prima recoltă de cultură orădeană?!

recolta-de-cultura-oradeana

flori-mov

Ia mâna de pe claxon la nuntă!

Dragi miri și nuntași,

sigur că ne bucurăm că v-ați luat de mânuță și că v-ați semnat certificatele de căsătorie. Felicitări, casă de piatră, mulți prunci sănătoși și cu cei 7 ani de acasă s-aveți! Dar nu-i musai să treziți tot orașul doar pentru că v-ați căsătorit. Ați închiriat un local pentru a sărbători cununia? Perfect, urlați acolo cât vă țin plămânii, claxonați în curtea localului. Dar lăsați-ne liniștea-n pace în oraș!

Locuiesc pe-un bulevard circulat, Dacia, în fiecare sfârșit de săptămână când sunt acasă aud claxoanele de la cel puțin 5 nunți. Pentru că, ghinionul meu, locuiesc între 2 biserici. Și când mi-e somnul mai drag, hop bat clopotele.  Apoi vin nuntașii, care nu știu să ia mâna de pe claxon, nici măcar când așteaptă în parcare!

Știți cum e când în curtea blocului e ecou și taman acolo e biserica, de unde bat clopotele și unde opresc nuntașii? No, imaginați-vă că io aud nunțile din toate blocurile din jur. Higheghe, goarnă, alaiuri, urlete, tot tacâmul. Știu când s-a măritat fata din blocul de peste drum. Sau când s-a însurat tipul din blocul din spate. Sau când s-au luat cei doi care locuiesc la 3 scări distanță. Am pierdut șirul nunților care-au trecut pe bulevard, cu tot zgomotul aferent.

Știți de ce claxonatul la nuntă e un obicei urban disprețuit de toți oamenii cu bun simț? Pentru că există unii care n-au învățat că după ce claxonezi o dată, iei mâna de pe claxonul vieții! Mai ales când ești în intersecție, aștepți la semafor sau în curtea blocului. Pe lângă voi doi, în aceeași zi se mai căsătoresc încă 10 cupluri. Și toate trec pe marile bulevarde cu alaiurile lor cu tot. Toți sărbătoresc ziua specială, toți sunt speciali în universul lor.

Dacă-n Ardeal se claxonează la nunți, în sud se claxonează la înmormântări. Așa că pică argumentul că-i tradiție. Vrei nuntă cu alai, claxoane și urlete? Mergi la țară, unde încă-i valabilă tradiția de a petrece pe jos mireasa de acasă până la biserică, în strigăte și urări de bine. E suficientă gălăgie în oraș, chiar e musai să contribuiți la poluarea fonică săptămână de săptămână? Trebuie să faceți zgomot și-n puținele zile când nu-i trafic, iar orașul pare așa de liniștit?

Așa că, mai ușor cu claxonatul la nunți. Restul orădenilor, care nu-s interesați de nunta voastră, s-ar odihni. Petreceți în voie și urlați cât vreți în restaurant, dar nu pe străzi. Că nu-i Vestul Sălbatic!