Work hard, stay humble!

Un cadou surpriza pentru o amintire draga :)

Un cadou surpriza pentru o amintire draga :)

sapun organic organiqueNu-s adepta drăgălășeniilor (deși am avut perioada mea marcată de diminutive în exces), dar îmi place să fac oamenii fericiți. Îmi place să ofer cadouri și să văd cum parcă se luminează chipurile persoanelor cărora le fac diverse cadouri. De multe ori, chiar și un telefon dat la momentul potrivit schimbă întreaga dispoziție a unei persoane, dar și a mea.

Săptămâna trecută o bună și dragă prietenă mi-a făcut o surpriză neașteptată: mi-a trimis pozele din copilărie în format digital. Merci, Puși! Ale mele au rămas toate-n Lugoj, la părinți. Văzând imaginile cu mine, o copilă mică, blondină, slăbuță și mereu cu zâmbetul pe buze sau strâmbându-mă la aparatul foto din cauza blitzului, mi-am adus aminte de toate momentele vesele și triste alături de cea mai bună prietenă. De serile dogoritoare de vară când mergeam desculțe pe drumul Buziașului și ne întreceam care dintre noi rezistă mai mult cu tălpile pe asfalt înainte de a se încălța din nou.

De acea zi caldă de toamnă când am fugit în oraș fără ca părinții să știe, și ne-a prins ploaia, dar în cartier nu plouase. Ca să nu observe nimic părinții, am stat în casa scării și am așteptat să se usuce hainele pe noi. :))  Cum ne-am supărat una pe cealaltă în clasa a 2-a pentru că una îi mâncase alteia tot susanul de pe corn și n-am mai vorbit vreo lună de se-ngrijoraseră mamele noastre că „ne-am sălbăticit”.

Aș putea scrie un roman cu toate prostioarele pe care le-am făcut, dar treaba cu talentul scriitoricesc sublim, dar care lipsește cu desăvârșire, mă cam ține pe loc.

Spuneam că-mi place să fac oamenii fericiți. De această dată, cu ajutorul fetelor de la Organique, voi oferi un cadou drăguț, o inimioară de baie, unei cititoare (sau unui cititor) care-mi spune o scurtă ispravă alături de prietena ei/prietenul lui. Aveți vreme până vineri, 9 martie, să-mi scrieți câteva rânduri despre voi și prietenii voștri. În felul acesta, ne vom cunoaște mai bine și, cine știe?!, poate devenim prieteni virtuali 🙂 Se știe că prietenii după isprăvi se cunosc!

Pentru că mi-e greu să decid câștigătorii, voi folosi random.org pentru a oferi cadoul. Aș putea folosi din nou zarurile și pisica, dar cine știe în ce toane va fi mâța vineri, când voi face extragerea.

Așadar, ce isprăvi ați mai făcut în copilărie?

UPDATE: Comentariul nr. 1 a ieșit câștigător, cf. random.org. Felicitări, Eliza!

Lili

Lugojeancă devenită orădeancă. Zâmbesc, citesc și vorbesc mult în compania potrivită. Îmi plac bărboșii, pisicile, câinii și sarcasmul. Nu neapărat în această ordine. Mulțumesc de vizită și de interes! Dacă ai ceva interesant de anunțat, dă-mi de știre!


Reader Comments

  1. Oh, perioada mea preferată din viaţă!

    Cred că am avut cea mai mare realizare a copilăriei mele la vârsta de 6 ani, când m-am hotărât să fug de-acasă. Aveam 2 probleme: nu vroiam să plec departe şi nu vroiam să plec singură în marea aventură. Aşa că am găsit destul de repede soluţiile: destinaţia va fi mătuşa mea, iar camaradul-vecinul meu ce era cu un an mai mic decât mine.

    Toate bune şi frumoase până când mergând 10 minute, “curajosul curajoşilor” a zis că lui îi este frică să plece de acasă fără să anunţe. Eu i-am zis că nu stăm mult şi dacă nu vine cu mine îl bat. A doua motivaţie s-a lipit mai tare de el. După ce am traversat şoseaua în zig-zag, am ajuns în comuna apropiată, eu locuind într-un sat de la câţiva kilometri depărtare. Nu ştiu cum de s-a întâmplat, dar nu ne-a lovit nicio maşină. Nu că n-ar fi putut, la ce nătângi şi minusculi eram, dar pun totul pe seama Providenţei.

    Am ajuns într-un final, unde trebuia, verişorilor mei nu le venea să creadă că am venit singuri, ne-au ospătat cu mămăligă, că deh, am purces la drum lung şi ne-au înapoi acasă. Cu autobusul, de data asta.

    Acasă, tot satul era în alertă, după dispariţia de 4 ore a pruncilor. Oare au căzut în fântână, s-au dus în pădure, s-or fi ascuns? Supoziţii şi supoziţii…noi eram aventuroşii.

    Prietenul meu şi-a primit-o rău. Eu nu prea, fiindcă m-am ascuns sub pat toată ziua. Pe vremea aceea şi încăpeam, iar mama era operată pentru a putea fugi după mine.

    Amicul a încasat-o şi a doua zi.

    Şi a treia zi.

    Eh, eu l-am învăţat ce-i aia viaţă de aventurier!

    1. :))) Ei, na! Tu ai fost ca soră-mea: mă momea la năzbâtii, dar io încasam bătaia când se prindea bunica! :)))
      Și vecinu’, ce mai face sărmanu’ vecinu’?

  2. Cea mai draguta intamplare din copilarie care ma induioseaza de fiecare data suna cam asa. Impreuna cu fratii mei ne-am gandit noi sa ii facem baie unei pisici… geniala idee dar saracuta pisica… Ne distram copios cand o vedeam cu respira dupa ce o tineam catva timp cu capul sub apa… Radeam asa de tare… parintii mei au vazut ca e ceva suspect sa fim noi cuminti atata timp si cand au vazut ce bine imbaiam noi pisica … ne-au oprit joaca noastra “nevinovata”. A luat tata pisica gandit a nu prea mai respira dar miraculos pisicuta noastra dupa atata baie si atatea scufundari mai avea cateva din proverbialele ei 7 vieti…
    Probabil de atunci nu imi plac prea mult pisicile…

  3. Unde o fi fata?

    Când eram mici mama ne ducea la ţară la bunici, un cătun cam de 50 de case aproape de Stâna de Vale, cum s-a terminat vacanţa mama a venit sa ne ia sa ne aduca la Oradea, dar ia fata de unde nu-i. Lipseam cam de o zi, ma cautau tata, mama si bunicii prin tot satul, au anuntat poliţia că a disparut fata.
    In final, mama m-a căutat in cusca catelei care era săpată într-o căpiţă de paie, căţeaua avea niste caţei micuţii şi acolo şi-a gasit fiica dormind linistita impreuna cu cei 5 puiuti 😀
    Povestioară cu final fericit

  4. Cu o mica intarziere scriu si eu :), nu de alta dar am de scris un articol si mi-e greu sa ma apuc :))… asa ca mi-am amintit ca voiam sa-ti scriu despre o amintire draga… ce sa-i faci, am memorie selectiva :D…

    Amintirile mele dragi sunt majoritatea legate de animalute.

    In copilarie & adolescenta participam la o competitie de arta traditionala si pictura desfasurata la Sibiu, la muzeul de arta populara. Iubesc si acum Sibiul datorita amintirilor dragi de care imi aduce aminte… olimpiada de arta era perioada mea preferata din an: o saptamana fara parinti, intr-un oras perfect, facand ceea ce stiam cel mai bine :P… era perfect…

    Eram in clasa a 5-a cand am gasit in Sibiu un catel (un maidanez de talie mica), pe care l-am adus acasa, in Oradea, pe tren :)). Partea haioasa era ca l-am gasit la inceputul perioadei mele de sedere in Sibiu, asadar a luat si el parte la toate activitatile noastre: a avut patutul lui in internatul unde eram cazati, a vazut muzeul Brukenthal, s-a plimbat prin muzeul de arta populara, a luat parte la decernarea premiilor olimpiadei… tot tacamul. Cred ca i-a placut, doar era in centrul atentiei :). Colegii mei si profesorul au fost toti fparte draguti si m-au sprijinit, doar eram cea mai mica :)), iar eu si Andy (catelusa) am devenit rapid mascota echipei de pictura din Oradea.

    Cred ca parintii mei nu vor uita niciodata ziua in care ma asteptau la gara si am coborat eu cu un catel in brate, in timp ce colegii mei imi carau cuminti toate bagajele. 🙂

    Am mai cules eu si alte animalute, ultima isprava a fost acum aproximativ o luna cand am gasit motanelul tarcat pe malul Crisului si mi s-a facut mila de el, se tinea dupa oameni ca un catel si se vedea pe el ca era pierdut. Din fericire i-am gasit repede stapani iubitori 🙂

    Pe Andy (Andreea) o avem si acum, e acasa la ai mei si e o cuminte si o draguta. E batranica deja saraca, dar se tine bine :))

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.