De 4 zile mă urmăresc furtunile. Sâmbătă noapte în Oradea, duminică noapte în Timișoara, ieri și azi în Oradea. Am ieșit din casă ca să lucrez din Moszkva azi. M-am gândit că, fiind într-un loc unde sunt singură printre străini, voi găsi o fărâmă de inspirație pentru a-mi termina cele 3 texte pe care mă strofoc să le scriu de vreo săptămână. Dar nu. Când eram la vreo 20 de metri de Moszkva a început ploaia. Și mai apoi s-a dezlănțuit potopul.
Dacă mai continuă furtunile astea, risc să mă transform în versiunea Lili macabră, bacoviană și deprima(n)tă. Și zău că nu-i faină versiunea aia. E dureros de sarcastică, cinică și de ironică. Și răutăcioasă!
Iar starea s-ar transmite prin tot ceea ce scriu, tot ceea ce spun și, implicit, prin munca pe care-o fac.
Partea bună e că poate, profitând de starea asta, voi găsi un film care să mă facă să plâng. Pentru prima dată în viața asta. Recomandări?
Update: tot dispărută e inspirația. Așa că am început s-o caut în diverse părți. Am început cu Versetele Satanice
deeeci…reclama Cosmote asta noua…scoate lacrimi din ochii mei de fiecare data..
Noroc ca nu am o legatura foarte stransa cu televizorul.
La filme de astea cu rasu’-plansu’ nu prea ma pricep 🙁
Extremely Loud & Incredibly Close m-a cam afectat.. dar probabil si pt ca e vb de realtia unui posti cu tatal sau.
Hmm, în recomandările tale am încredere aÈ™a că-l voi căuta. Merci! 🙂
Văzut-am Extremely Loud & Incredibly Close. E impresionant, dar tot nu mi-a smuls vreo lacrimă. Mizează prea mult pe tragedia din 11 septembrie. Coloana sonoră, însă, e sublimă.