2020, anul testamentelor

În 2017, când am citit Povestea Slujitoarei (The Handmaid’s Tale), undeva în subconştientul meu a rămas ideea că lumea se apropie de o prăpastie cu viteza unui tren franţuzesc. Poate la această senzaţie apocaliptică au contribuit şi marile evenimente din 2016 (câştigarea alegerilor parlamentare de către PSD, Brexit, Trump preşedinte). Serialul, difuzat de HBO, nu m-a marcat atât de tare, pe cât de mult m-a impresionat cartea.

Fast-forward în 2020, anul pandemiei COVID-19. Anul când, deşi pe plan personal şi profesional lucrurile au mers bine şi foarte bine, toate bucuriile şi evenimentele fericite au stat sub sabia COVID-ului, care părea că atârnă de-un fir de păr tot mai firav şi subţire. Am început 2020 cu o vizită în Statele Unite, prima mea călătorie peste ocean, şi l-am încheiat în pijamale, ciufulită şi nemachiată, în timp ce încercam să liniştesc animalele din apartament, speriate de bubuiturile artificiilor.

În 2020 am citit Testamentele (The Testaments), a doua carte din seria Povestea Slujitoarei. După 25 de ore de ascultat (e o carte lungă, povestită pe 2 planuri, din 3 perspective diferite), am rămas cu senzaţia că oricât de lung, întunecos şi periculos poate părea un tunel, există o luminiţă la capăt. Speranţa asta, poate naivă, că lucrurile se vor îndrepta la un moment dat, e ca un balon cu aer curat într-o încăpere plină de fum toxic. Şi e motivul pentru care 2020 a fost anul Testamentelor pentru mine. Am stat ca pe ace urmărind ştirile despre vaccin, luminiţa de la capătul tunelului. Luminiţă care nu doar că s-a arătat, dar se transformă într-un soare care, încet şi sigur, pătrunde în tunelul întunecat.

2020 – the good stuff

Am stat în casă 3 luni, ieşind o dată pe săptămână la cumpărături, la 10 minute de casă. Am comunicat cu prieteni şi familia doar online şi prin telefon. La finalul celor 3 luni ne-am căsătorit, deşi au fost voci care au insistat să ne amânăm planurile până-n toamnă, când “sigur va fi mai bine, va trece virusul”. Şi bine-am făcut, pentru că-n toamna lui 2020 nu s-au numărat bobocii, ci miile de cazuri de COVID pe zi.

Apoi am primit maşina şi ne-am plimbat pe unde-am vrut, având în vedere condiţiile de pandemie, evitând în continuare locurile aglomerate. Tot anul am socializat cu puţini prieteni, în parte şi pentru că locuim într-un oraş nou, unde cunoaştem puţini oameni. Mi-e tare dor de tradiţionala întâlnire cu prietenii la cafea din fiecare sâmbătă dimineaţă.

În concediul din vară am închiriat o căsuţă în Homorod şi ne-am relaxat în liniştea munţilor. Recomand locul, mai ales dacă vrei să scapi de pensiunile zgomotoase şi de muzica ce răsună din fiecare încăpere.

2020 – the meh stuff

Apropo de pensiuni şi discoteci de manele, dezamăgirea anului a fost Eşelniţa, la Dunăre. Am mai păţit să mergem într-o excursie şi să dăm peste un grup sau o familie de manelişti. Dar până anul acesta n-am mai întâlnit să bubuie lăutarii şi manelele din toate părţile, de parcă ar fi fost campionatul “Manelele mele e mai urlătoare decât manelele tale”. Lecţia învăţată: să nu mai plecăm la final de săptămână în concediu în zone populare.

Cărţi citite în 2020

Pe lângă Testamentele lui Margaret Atwood, mi-a plăcut Oraşul Fetelor de Elizabeth Gilbert. O carte lejeră care m-a ţinut în priză cu aventurile unei adolescente dintr-un orăşel american care ajunge în New York. Mi-au plăcut în mod deosebit descrierile teatrului şi vieţile lipsite de griji ale dansatoarelor într-o metropolă multiculturală din anii ’40. De altfel, s-a nimerit să citesc Oraşul Fetelor în perioada când Humans of New York publicase o serie de articole dedicate lui Tanqueray, o fostă dansatoare de striptease. Datorită acestei serii, Tanqueray a primit ajutorul de care avea nevoie pentru a se opera şi pentru a se întreţine câţi ani va mai trăi. Restul banilor strânşi vor fi donaţi.

Can’t Hurt Me de David Goggins e o carte care m-a încurajat şi mi-a reconfirmat că, de multe ori, evenimentele sunt trăite mai intens în capul nostru decât în realitate. Lucrurile sunt extrem de simple în viaţă doar dacă eviţi orice obstacol, durere, sacrificiu sau risc. Ce contează e cum reacţionezi la întâmplări, cum le gestionezi rapid pentru a te reculege şi pentru a merge mai departe. În spatele unui atlet de succes se află mii de ore de antrenament, ore care nu se văd în postările de pe social media. Lecţia învăţată: învaţă să treci peste obstacole la fel de uşor precum sărbătoreşti reuşitele.

Mi-a mai plăcut şi Furiously Happy de Jenny Lawson. Mi-am făcut un obicei şi în fiecare delegaţie în afara ţării îmi cumpăr o carte, fie din aeroport ori dintr-o librărie locală. Furiously Happy mi-a făcut cu ochiul în aeroportul din Austin şi până am ajuns în România, o citisem aproape toată. Jenny scrie cu umor despre depresie şi anxietate. N-am întâlnit mulţi autori care să scrie cu atât de multă savoare despre întâmplări banale din viaţa unui om complexat de anxietăţi. Recomand cartea oricărei persoane care trece printr-un episod de depresie, suferă de anxietate sau singurătate. Ori dacă ai în jurul tău oameni care trec prin astfel de momente, citeşte-o şi caută să-i înţelegi, tratează-i cu un pic de empatie. “Lasă, că o să treacă” ori “fii fericit, nimănui nu-i plac plângăcioşii” sau “toate numai ţie ţi se întâmplă” sunt printre cele mai toxice expresii pe care le poţi folosi în preajma unui om care trece prin depresie / suferă de singurătate. Denotă o lipsă de empatie şi duce la pierderea încrederii în acea persoană şi relaţie.

2021 

Pentru 2021, deşi suntem deja în a 3-a lună a anului (dar articolul acesta a fost început în ianuarie), n-am speranţe, nici măcar rezoluţii. Vreau doar să ajung să fac vaccinul anti-COVID pentru a trăi fără anxietatea necunoscutului. Pentru a relua întâlnirile cu prietenii şi cu familia. Pentru a sta la o terasă la o cafea fără să-mi fac griji când cineva strănută.

fluture pe floare roz

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.