Author Archives: Lili

About Lili

Un om simplu dintr-un oraș mic. Croșetez, tricotez, râd și zâmbesc prea des. Iar uneori vorbesc prea mult cu pisica. Poți să-mi găsești munca pe Etsy: Mulțumesc de vizită! Dacă ai ceva interesant de anunțat, dă-mi de știre!

succulents

Lumea nu e așa de tragică precum pare la TV

Cum credeam că stau lucrurile

În perioada aceasta, cu toate isteriile globale, ne testăm abilitatea de a filtra informațiile. De a lua decizii cât mai lucid și pragmatic, fără a ceda impulsului de a fugi-n codru, departe de oameni.

E cam greu să rămâi calm și să nu-ți imaginezi scenarii apocaliptice când peste tot citești/auzi/vezi informații despre coronavirus.

De câteva zile citesc zeci de articole despre epidemia COVID-19. Despre cât de nepregătite sunt câteva state bogate ale lumii. Cât de irațional e comportamentul uman în situații pe care le percepe a fi de criză. Fugim la mama când dăm de greu, facem zeci de mătănii și exces de zel în proviziile de mâncare. 

Am început să-mi fac griji. Partea irațională a creierului (the monkey brain cf. dr. Steve Peters) a început să coacă diverse teorii:

  • poate în România sunt mai multe cazuri decât sunt declarate, dar nu avem o evidență clară pentru că românii nu merg la medic. Și dacă-n Timișoara sunt mulți oameni virusați, oameni care circulă cu același autobuz cu care circul și eu?!
  • cei care mergeau la medic, acum poate se vor ascunde de rușine să nu afle vecinii/rudele că ar putea să aibă virusul.

Așa am început, inițial, articolul acesta. Panica începuse să se formeze ca un bulgăre de zăpadă care tot crește pe măsură ce se rostogolește la vale.

Apoi am plecat în pauza de prânz. Care pauză de prânz am petrecut-o la food court, în Iulius Mall. Firește, plin de oameni peste tot: pe scările rulante, în cafenele, în magazine. Panica există la televizor și-n presă.

Cum sunt lucrurile …

În realitate, oamenii stau la cafea, povestesc despre cazurile din alte țări, mai pomenesc de ale noastre probleme, dar viața merge mai departe. Se fac cumpărături, se socializează, se interacționează. Sigur, nu e îmbulzează, dar nici nu bate vântul prin magazine. La Falafel mereu e coadă de așteptare. Vorba cuiva care stătea la coadă: Covid-19 sau nu, tot trebuie să mănânc.

Când iei deciziile prin prisma a ceea ce vezi la tv sau citești în presă, ești tentat să crezi că lumea e mult mai tragică decât e în realitate. Ori oamenii sunt atât de pricepuți în a-și ascunde grijile, ori chiar nu e panică, man!

În autobuzele din Timișoara s-au montat aparate cu dezinfectant. În continuare autobuzele sunt pline de oameni, scaunele sunt jegoase, iar barele lipicioase, dar măcar există dezinfectant.

Neîncredere în sistem

Se închid școli, universități și instituții publice. Se anulează evenimente peste tot în lume. Toate acestea sunt măsuri de prevenire a unor explozii de cazuri care ar pune o presiune uriașă pe orice sistem de sănătate. Și poate că cei vulnerabili n-ar avea șanse prea mari în sistemul medical românesc. Chiar așa, au dispărut dezinfectanții diluați?

Neîncrederea asta într-un sistem centralizat, în stat, se simte în comportamentul agresiv al unor oameni care nu știu să filtreze informațiile. Care nu reușesc să distingă realitatea de frica prezentată la TV sau în presă. Se luptă cu cei care sunt diferiți, îi alungă pe cei suspectați că ar purta virusul, se bat în magazine pentru alimente și au intrat în „survival mode”.

Știu că situația e serioasă și nu îndrăznesc s-o ridiculizez. Însă poate ar fi mai bine să glumim mai mult decât să amestecăm faptele și informațiile reale cu credințe și păreri care ne duc în extrema „fight for your life”. Pentru că nu suntem în prag de război, deși fluxul de știri poate lăsa senzația aceasta.

Și totuși viața merge mai departe …

Da, sunt precaută și am grijă să nu prind vreo gripă. Mănânc fructe, mă spăl pe mâini mult mai des, folosesc dezinfectant de mâini și evit locurile cu mulți oameni într-un spațiu mic.

Nu-mi iese prea bine treaba cu „nu-ți atinge fața”, pentru că deh, anumite ticuri nu dispar peste noapte. Dar încerc să evit să mă las copleșită de informațiile care circulă din toate părțile. Pentru că asta duce la panică și la anxietatea asociată unei situații pe care n-o pot controla. 

Ceea ce vă recomand și vouă.

Detalii despre COVID-19 pe WHO în limba engleză

Pagina de Facebook a Organizației Mondiale a Sănătății, cu informații în limba română

p.s: imaginea n-are legătură cu articolul, dar poate că n-ar strica să credem în unicorni, măcar din când în când … 😀

flori-lacul-bucura

Rollercoaster 2019

Mă străduiesc să găsesc un termen mai potrivit pentru a descrie anul 2019. „Rollercoaster” e, probabil, cel mai potrivit termen. Deși nu e un cuvânt românesc, exact așa simt că a fost anul ce tocmai se încheie. O avalanșă de evenimente și emoții, pozitive și negaive, care s-au lovit constant, lună de lună, în toate aspectele vieții. N-am avut parte de perioade de respiro, de plictiseală sau de lenevit. Nici acum nu-s sigură dacă e un lucru negativ faptul că am fost mereu activă, în gardă.

Top 5 momente extraordinare din 2019:

  • l-am văzut și auzit pe Eric Clapton în concert, în Berlin. De 20 de ani îmi doream să-l văd în concert, iar în 2019 mi-am împlinit dorința. În timpul pieselor unplugged nu înțelegeam de ce, brusc, plouă în sală și pe obrajii mei. Senzația de calm, de mulțumire și de liniște pe care am simțit-o în timpul concertului m-a menținut pe linia de plutire în lunile când multe lucruri au mers prost. Când m-am lovit din plin de burnout și de senzația că pe umerii mei duc o greutate mult prea mare.
  • împreună am decis că e vremea să ne concentrăm pe noi și pe ceea ce ne dorim să facem mai departe. Adică am început să nu mai amânăm planurile pentru noi din diverse motive pe care nu le putem controla. Așa că, și din punct de vedere legal, în 2020 vom deveni familia K.
  • l-am văzut și auzit pe Elton John în concert, în Praga. Și a fost un concert extraordinar, am plecat de acolo cu un zâmbet până la urechi, țopăind pe stradă. Atât de mult optimism și mulțumire poate transmite un eveniment precum e concertul unui artist cu a cărui muzică am crescut.
  • am făcut școala de șoferi și-am obținut carnetul. Am descoperit că-mi place să conduc mașina, că tot procesul e foarte logic. A fost activitatea care mi-a marcat ultima jumătate de an, când s-a suprapus peste oboseala cronică și sentimentul de singurătate. Experiența cu primul examinator, un individ care a făcut abuz de putere doar pentru că poate, m-a șocat și m-a aruncat într-o stare pentru care nu eram pregătită și nu știam cum s-o gestionez dpdv emoțional. Am realizat, încă o dată, că a trăi într-o bulă nu e ok și că încă nu sunt pregătită pentru a face față măgarilor din sistemul de stat. Din fericire, există și examinatori corecți, care nu-și bat joc de viitorii șoferi doar pentru a se simți superiori. Partea pozitivă din toată experiența cu examenul auto a fost că am avut ocazia de a exersa de 2 ori mai mult pentru a deprinde reflexele necesare șoferiei. Am avut un instructor calm, care a avut grijă să-mi explice pas cu pas tot ce nu știam despre condus și trafic. Datorită lui sunt liniștită la volan, indiferent cât de mult claxonează un șofer nerăbdător. Și consider că, în loc de 30 de ore de condus, cât e minimum în România, ar trebui să fie cel puțin 60 de ore.
  • marea mutare în alt oraș, un nou loc de muncă, 2 nepoți. Sunt 4 momente comasate într-unul pentru că toate sunt la fel de importante și de fericite. Singurătatea din 2019 a fost cauzată, în mare parte, de faptul că am trăit la distanță unul de celălalt. Relațiile la distanță sună romantic în filmele americane, dar sunt foarte greu de dus în viața reală. Iar obținerea unui nou loc de muncă pentru a trăi din nou în aceeași casă, a fost un moment foarte satisfăcător. Procesul de mutare (cu tot ce presupune: sortare, împachetare, aranjare) a fost mai dificil, dar mai ușor de tolerat știind că în sfârșit se încheie un capitol greu din viața noastră. Iar apariția primului nepot, apoi vestea celui de-al doilea, au completat gama de evenimente fericite.

Evenimentele mai puțin pozitive care mi-au marcat anul m-au învățat să găsesc mici supape pentru a le gestiona, sub o formă sau alta. Am reușit să găsesc energia necesară pentru a trece peste o oboseală cronică care risca să mă transforme într-o persoană străină și ciudată, mult mai ciudată de cea care sunt eu, zi de zi.

Cărți care au marcat anul 2019:

  1. Flow, de Mihaly Csikszentmihalyi

Menționată în Sapiens a lui Harari și-n Quiet de Susan Cain. Despre cum să găsești mulțumirea în viața de zi cu zi fără a depinde de factori externi. Mă rog, recitind cele 5 momente frumoase din 2019 pentru mine, ai zice că n-am învățat nimic din carte, cu 1 excepție, toate fiind cauzate de factori pe care nu-i pot controla. Dar nu-i chiar așa. Am învățat că pot fi mulțumită cu ceea ce fac, chiar dacă nu lucrez în condiții ideale. Mi-am găsit ritmul și structura stabilă în zgomotul din jur, fără a fi distrasă. Și cred că asta m-a ajutat să depășesc mai repede oboseala cronică. Faptul că mereu am găsit o anumită satisfacție în activitate și-n rezultatele muncii. Datorită acestei cărți am început să aplic, la alt nivel, principiul de amânare a sentimentului de satisfacție imediată (delayed gratification). Și e motivul pentru care am început să reduc foarte mult consumul de social media, am scăpat de factorii toxici dpdv mental din jur. Mi-am dstrat atenția cu activități care-mi fac plăcere și cu oameni care nu reprezintă o sursă constantă de stres.

 “But having a portable set of rules that the mind can work with is of great benefit even to normal life. People without an internalized symbolic system can all too easily become captives of the media.”

2. Imaginary Friend, de Stephen Chbosky

Mno, cartea asta a fost un adevărat rollercoaster de evenimente. O ficțiune care s-a întins pe zeci de ore de audiobook, cu o sumedenie de aventuri în centrul cărora a fost micuțul Christopher (o referință la Iisus, probabil?). Sunt câteva lucruri care mi-au ridicat semne de întrebare (vorbea prea cursiv pentru un copil de 7 ani, avea o gândire mult prea pragmatică și avansată pentru un copil în clasa 1), dar mi-a plăcut cum a reușit să mă țină-n suspans 90% din carte. Pe cînd credeam că gata, acum se întâmplă minunea, acum se sfârșește lumea, se întâmpla altceva. Un alt personaj își făcea apariția și situația se schimba. Iar concluzia e că aceia care pretind a fi oameni buni pot fi, de fapt, întruchiparea răului. Când am ascultat capitolul despre prima vizită a lui Christopher pe lumea cealaltă, descrierea a fost atât de reușită încât mi s-a făcut pielea de găină.

Imaginary Friend e un amalgam între Stranger Things, nuvelele lui Stephen King și oleacă de C.J Tudor (The Chalk Man e foarte ok, dar se termină ca pixu’ baltă). E cartea de ficțiune a anului pentru mine.

3. Acasă, pe drum. 4 ani teleleu, de Elena Stancu, Cosmin Bumbut

Pentru anul acesta mi-am propus să citesc mai mult în limba română, pe care am ajuns s-o îmbin prea mult cu limba engleză. Așa că am citit 3 cărți despre poveștile altor oameni. Cireșe Amare de Liliana Nechita, care nu m-a impresionat prin scriitură, dar a reușit să-mi transmită sentimentul de deznădejte în care a trăit; Privind Înăuntru de Petronela Rotar – în care am regăsit atât de multe obiceiuri toxice înrădăcinate în societatea românească. Și Acasă, pe drum. O carte pe care aș recomanda-o oricărui om care consideră că viața e nedreaptă pentru că nu-și permite ultimul model de iPhone / Samsung.

Când am cumpărat-o, nu știam prea multe despre Teleleu. M-a convins descrierea: doi oameni cu experiență în jurnalism scriu despre viața oamenilor așa cum e, călătorind și trăind într-o autorulotă.
Am trecut prin fiecare poveste simțindu-mi stomacul cât un purice. Poveștile sunt relatate cu o simplitate și sinceritate pentru care n-am fost pregătită. Pe care n-o regăsesc în presă. Și care provoacä empatie, furie, înțelegere, apoi nedumerire. Și iar furie. Atât de multe sentimente contradictorii stârnite de poveștile unor oameni pe care nu-i văd în lumea mea de zi cu zi. E atât de ușor să crezi că, aruncând într-o bulă cealaltă parte a societății, nu există. Deci nu te afectează. Și nu are de ce să-ți pese de ea. Că viața, aici în România, bună sau rea, cu plusuri și cu minusuri, la un moment dat, se echilibrează. Dar lucrurile niciodată nu se așază pentru toți, așa cum fiecare și-ar dori. Din poveștile unor oameni obișnuiți am realizat, încă o dată, că suntem ființe care ne lăsăm pradă instinctelor și emoțiilor. Că neîncrederea și optimismul toxic de tipul “trebuie să fie mai bine”, “oriunde e mai bine decât aici”, “așa e obiceiul pe la noi”, atitudinea asta de a spera până la absurd fără a schimba ceva, nu modifică în mai bine o situație grea.

“Acasă, pe drum” e o carte excelentă pentru a observa, de la distanță, cealaltă parte a societății. Cea de care ne e teamă, jenă ori scârbă, uneori, să recunoaștem că există.

4. Nine Pints, de Rose George

Am cumpărat cartea după ce am regăsit-o pe o listă recomandată de Bill Gates, era pusă laolaltă cu Bad Blood, pe care am devorat-o în 2 zile într-o delegație. Pentru că am prostul obicei de a nu citi recenzii despre cărți, inițial am crezut că e o altă carte despre cine știe ce companie care a vrut să dețină monopol pe sânge. Dar m-a surprins cu o istorie fascinantă a prelucrării sângelui, cu preconcepțiile pe care toate societățile le au despre acest lichid vital.

M-a marcat capitolul dedicat sângelui și menstruației. Am aflat că-n multe țări sărace femeile nu-și permit nici măcar un pachet de absorbante sau de vată. Că sunt marginalizate și obligate să trăiască pentru 5 zile între 4 scânduri pentru că sunt considerate murdare. Și-am realizat cât de puține lucruri cunoaștem despre corpul uman, la nivel de societate. Cum ne scandalizăm din orice nimic (cancel culture), dar nici astăzi n-am reușit să producem o soluție eficientă, sănătoasă și economă pentru a ajuta femeile în timpul menstruației. Cât de puține lucruri știam despre transfuzii și sânge, despre legătura dintre boli incurabile și schimbul de fluide.

Recomand cartea dacă vrei să înveți mai multe despre sânge, alte culturi și cum au evoluat societățile moderne în ceea ce privește medicina.

5. Bad Blood, de John Carreyrou

Am găsit-o în aeroport, la o ofertă de 2 cărți la 5 lire, și m-a prins din primele pagini. M-am învârtit prin librărie vreo 15 minute, căutând o altă carte pe care s-o iau pentru a beneficia de ofertă. Am găsit Hello World, despre algoritmi, și-am plecat fericită spre tren. Până am ajuns la destinație, devorasem deja jumătate din Bad Blood. E atât de bine scrisă, ca un reportaj cursiv,  bine scris și documentat. E ca și cum ai ține în mână un ziar din care nu-ți poți dezlipi ochii pentru că mereu intervine ceva în acțiune.

Bad Blood e despre dezastrul Theranos, despre cum deciziile umflate de ego pot pune în pericol viețile a milioane de oameni. Pentru că Theranos trebuia să fie o companie globală, care ar fi oferit analize de sânge oricărei persoane dornice a fi la curent cu starea de sănătate.

Doar că Theranos a fost un miraj susținut de ego și de decizii proaste, de oameni care investesc fără a-și pune semne de întrebare. De avocați agresivi și angajați care nu și-au pus semne de întrebare decât prea târziu. E foarte bună cartea.

2020

Pentru anul 2020 mi-am făcut o listă provizorie de cărți. Voi începe cu When the Body Says No, de Mate Gabor și voi continua cu Behave a lui Robert Sapolsky. Sigur, după ce termin de citit Predictably Irrational de Dan Ariely. Care e o carte foarte bună și foarte utilă pentru cineva care activează în marketing / PR sau publicitate.

Ce-mi doresc de la 2020? Mai multă cumpătare și mai puține isterii în masă. Mai puține scandaluri din nimic și mai multe momente de speranță.

flori-lacul-bucura

radacini

“Vrei să fim prieteni?”

Acum vreun an (sau poate chiar 2 ani, nu-s sigură) am citit un articol puțin bizar despre de ce oamenilor le e greu să formeze prietenii după vârsta de 30 de ani. Cred că era de la The New York Times sau The New Yorker. (note to self: salvează toate articolele în pocket, că-ți va fi lene să le cauți în istoricul de pe Twitter sau FB).

Printre motivele enumerate erau clasicele “tabieturi”, “stereotipii”, “prejudecăți”, “diferențe de opinie”.

Dar ce mi-a rămas în minte a fost următorul argument: suntem atât de prinși în problemele de zi cu zi încât am uitat ce înseamnă o prietenie sinceră, o relație care evoluează natural fără a fi o corvoadă pentru vreuna dintre părți.

Așa că preferăm relațiile care se construiesc în jurul problemelor, pentru că se formează natural. E mai ușor să comunici cu o persoană care are aceleași idei despre societate, politică, viață în general. Plus că o relație se poate dezvolta atunci când numitorul comun e disprețul / dezaprobarea față de o altă persoană. Dar doar pentru că e mai ușor, nu înseamnă că e mai bine. Și nu înseamnă că e “prietenie”.

Am observat că, pentru unii, prietenii sunt oamenii cărora le arunci în cârcă problemele de zi cu zi, toate dramele nesemnificative și toate nefericirile imaginate cu simplul scop de a scăpa de încărcătura emoțională. Prietenia care se formează și evoluează astfel se transformă într-o relație disfuncțională în care o parte își plânge de milă și așteaptă să fie constant ascultată și validată de cealaltă parte.

De obicei, astfel de relații de prietenie sunt mari consumatoare de energie și sfârșesc întotdeauna în dezamăgiri. Prietenii miorlăitori, care trăiesc zilnic diverse drame incredibil de importante, obișnuiți să se victimizeze, vor căuta alți prieteni în fața cărora se pot desfășura.

Dacă ai asemenea oameni în jur, ferească-te sfinții să le sugerezi că se comportă irațional și într-un mod egoist. Poți să-ți iei adio de la “prietenie”. Sau poate, pentru liniștea și sănătatea ta mintală, e mai bine să scapi din asemenea cercuri vicioase.

Mi-am adus aminte de articolul americanilor pe care l-am menționat la început, după ce-am citit ceva similar în română, în Dilema Veche:

“Într-o lume în care distanțele se micșorează și oamenii ar trebui să fie mai apropiați unii de alții, singurătatea e totuși boala secolului.

Miliarde de oameni singuri încep convorbirile cu întrebarea „Ce faci?“, apoi vorbesc timp de două ore doar despre ei înșiși.”

Probabil rețelele de socializare, care ne-au lăsat impresia că suntem conectați și socia(bi)li, au dus la denaturarea conceptului de prietenie?

Probabil, cel puțin în România, conceptul de prietenie n-a avut timp să se maturizeze, având în vedere istoria noastră și lipsa de încredere care predomină în relațiile sociale?

Sau poate că, la fel că multe alte noțiuni elementare, și prietenia e o noțiune pe care trebuie s-o învățăm, trebuie să ne educăm cum ne facem prieteni și cum ne comportam cu cei din jur?

Ce înseamnă “prietenia” în 2019?Pisica prietenoasa

 

P.S: cei ce ați copilărit în anii ’90, mai țineți minte cât de ușor era să adresăm întrebarea “Vrei să fim prieteni?” în copilărie? Fără vreo grijă, fără vreo teamă de respingere. Și, mai ales, fără a avea pretenția de a-l transforma pe prieten în cărăușul bagajelor noastre emoționale.

Călătorind cu trenul …

În trenul Inter-regio Iași-Timișoara un grup de prunci și-au făcut discotecă, old school style. Ca la căminul cultural, dar fără globul disco. Și fără pensionarii care, după ce-au terminat partida de table, stau pe margine și critică tineretul.

Din Oradea s-au auzit primele acorduri, încărcate de dor și jale. Erau Salam și Guță. O voce feminină râdea isteric, iar un băiat încerca să cânte peste vocea hartistului.

Prin Salonta se distrau pe “Pușca și cureaua lată”, iar după Ciumeghiu au dat-o pe “Mă așteaptă iubita acasă”.

Prin Sântana s-a auzit ceva disco, dar n-am recunoscut acordurile. Apropo, de Sântana, în zona gării au înflorit grămezile de gunoi și tufele de moloz.

Am  ajuns în Arad. Au evoluat oleacă și au schimbat placa. Acum se distrează pe Alex Velea, Connect-R și Puia “sus pe bar, sus pe bar”.

Probabil până ajungem în Timișoara vor ajunge la oldies but goldie’s din muzica românească: Voltaj și Holograf!

flori-albastre-primavara

Prima recoltă a primăverii 2019

Prima tură de ieșit la munte din acest an a fost foarte productivă și bogată în flori. Bine, a fost bogată și-n picuri de ploaie, dar nu ne-a mai păsat de asta. La 5 minute după ce-am ajuns în punctul de belvedere, ploaia s-a retras spre alte culmi. Ba chiar și vântul rece s-a mutat spre alte vârfuri, lăsându-ne singuri pe-un vârf din Șuncuiuș.

Îmi place să pozez flori de munte, mai ales primăvara și toamna, când soarele luminează atât cât am nevoie. Nu-i nici prea luminos afară și nici prea întunecos.

Am găsit multe brândușe încă închise, pesemne că abia a început sezonul lor. Am găsit și multe doze de bere, doze de energizant și pungi de chipsuri, bag de seamă că sezonul nătărăilor nu se termină vreodată.

Când mergi la munte sau la pădure, încearcă să iei cu tine doar amintiri foto și gunoiul pe care l-ai adus și l-ai produs. Dacă tu strângi în urma ta și arunci resturile la tomberon, e un pas înainte.

flori-albastre-primavara

flori „Crucea Voinicului”

floare-galbena

Podbal, cred că sunt primele flori care apar. Le-am găsit peste tot, mai des decât brândușele.

matisori

Noi le spunem „Mâțișori”

brandusa brandusa-deschisa brandusa-intre-frunze-uscate brandusa-plouata ciuperci-pe-copac floare-alba floare-de-primavara flori-galbene muschi-printre-frunze primavara-in-padure

rasarit-la-mare-3

Comoditate

Sunt într-un autobuz care circulă cu 15-20 km/h pe șoseaua Borșului. E ora 17 și 10 minute și drumul e foarte aglomerat.

De la fereastra autobuzului privesc mașinile care ne întrec, doar pentru a fi apoi întrecute 2 minute mai târziu. E un fel de tango rutier.

Privesc șoferii și mașinile. Dintre zecile de autoturisme care au depășit autobuzul, doar vreo 3 duc mai mult de 1 pasager.

Jumătate dintre șoferi folosesc telefonul mobil în timpul condusului. Un tip, cu un Audi din Botoșani, abia și-a ridicat privirea din telefon.

O tanti cu un Ford a vorbit la telefon tot drumul. Ținând mobilul la ureche cu o mână și cealaltă pe volan.

Intrăm în oraș și observ coloana de mașini. Vreo 2 km de autoturisme încolonate.

Stăm în trafic, singuri în mașini, și ne enervăm că lucrurile nu se mișcă mai repede. Socializăm prin telefon și social media cu cei cunoscuți pentru că e mai simplu. Pentru că e mai comod.

Alternativa ar fi … incomodă.

apus-la-mare-1

Lucruri simple

Știi senzația aceea când stai întins pe pământ, pe-o culme, vântul adie ușor, iar soarele îți încălzește obrajii? Când e atât de liniște în jur încât doar greierii și lăcustele, care-și fac curte lângă urechile tale, se aud.

Zâmbești, întinzi brațele pe lângă trup și te bucuri din nou de soarele de toamnă. De iarba mișcată de vântul fără putere.

Pe deal în Bratca, noiembrie 2018

Am urcat culmea gâfâind, asudând mai tare decât un vițel ce se zbenguia pe lângă cireadă.

Bratca spre Lorău noiembrie 2018

Dar când am ajuns sus pulsul s-a liniștit, respirația a revenit la normal. Am mâncat un sandvis, am gustat vișinata și m-am întins pe jos. În 5 minute visam. Sigur, poate-i vina vișinatei, rezistența mea la alcool e egală cu puterea unei furnici de a căra o sticlă de bere în spinare.

Lorău, Bihor

O oră de somn sus pe culme, sub soarele blând, a fost mai odihnitoare decât o noapte întreagă de sforăit.

Bratca noiembrie 2018

Mi-era dor de o excursie la munte. Nicăieri nu mă liniștesc așa de repede cum o fac la munte. În ciuda efortului fizic pe care-l cere. De fapt, poate tocmai de asta mă liniștesc la munte. Pentru că pentru fiecare peisaj minunat trebuie să trec singură prin hopuri fizice.

Prin pădure Valea Boiului

Pot să-mi analizez gândurile și ideile fără a fi distrasă de dramele exagerate ale altora.

Ne place să amplificăm fiecare detaliu, să-l ridicăm la rang de dramă. Șoferul de taxi ți-a cerut cu 2 lei mai mult pentru o cursă?! Ah, ce tragedie! Colegul de birou are o zi plină și nu a zâmbit la gluma banală pe care ai făcut-o la cafea? Vai, ce dramă! Reacționăm exagerat la orice acțiune fără valoare și ne încărcăm cu prea multe detalii nesemnificative.

Valea Boiului noiembrie 2018

Totul e extrem de important și totul e dramatizat. Iar lucrurile simple, care ne aduc bucurie și ne oferă starea de liniște după care tânjim periodic, sunt banalizate. Ori uitate.

Sau poate-mi place la munte pentru că, în sezoanele reci, e pustiu. E lipsit de zgomotul urban.

lido-di-jesolo-marea

Discursul din tramvai

Era îmbrăcată într-o geacă groasă de fâș, genul de haină pufoasă și zgomotoasă. Mirosea așa cum miros casele de bătrâni, cu încăperile neaerisite, cu arome de mâncare și naftalină ce se întrepătrund atât de bine încât nu le mai poți distinge. S-a așezat pe scaunul din fața mea și se tot foia ca un prunc nerăbdător. Strângea în brațe o plasă de rafie. S-a întors, a văzut că butonez telefonul apoi și-a îndreptat atenția spre altcineva. Din priviri căuta să lege o conversație cu cineva, oricine numai să simtă că nu e singură. Dar era singura din tot tramvaiul care nu butona un telefon.

După 5 minute și-a făcut curaj și m-a întrebat cât e ora.

„- E 8 jumate.”

„-8 jumate? O mai fi deschis la pâine, la magazin pe Dacia? Acolo ar mai trebui să mai găsesc pită la ora asta”. O voce caldă și calmă pe care o auzeam cu dificultate peste zgomotul infernal produs de un tramvai mai bătrân decât mine.

„- nu știu, poate aveți noroc și ajungem la timp”, i-am răspuns și-am băgat telefonul în geantă. Am aruncat o privire în jur și-am realizat că bătrâna voia doar să schimbe 2-3 cuvinte cu cineva. Iar eu căutam un pretext să las telefonul deoparte.

„- 8 jumate ați spus, așa-i? nu-i 9 jumate?”, a revenit după 1 minut. Doi adolescenți zgomotoși se așezaseră vis-a-vis și povesteau despre drama zile de pe instagram.

„- da, da, 8 jumate”, am asigurat-o.” și-am căutat iar telefonul în geantă. Eram hotărâtă să termin de citit articolul despre social media și efectele asupra noastră.

„- aha, mulțumesc. apăi, dacă-i 8 jumate sigur e deschis magazinul de pe Dacia. Merg să iau o pită apoi iau 1-le și merg spre casă, că în cartier sigur nu mai găsesc pită la ora asta”, a continuat, observând că scot iar telefonul din geantă.

„- mulțumesc că mi-ați spus cât e ceasul, domniță. Sper că nu vă deranjez, dar n-am ceas”. Mi-a zâmbit și într-o secundă s-a întors spre mine, rezemându-și capul de fereastra tramvaiului.

Am apucat să-i zâmbesc, fiind surprinsă rapid de un mic discurs incredibil de coerent pentru acel moment.

„- Ioi, domniță, să știți că ne paște o mare nenorocire. Mare, mare nenorocire. Religiile astea ne distrug, ne mănâncă viețile și sănătatea. Semnele sunt peste tot, să știți. S-aveți grijă, să nu vă lăsați păcălită. Pe mine m-au păcălit. Le-am dat tot ce-am avut și-am ajuns la bătrânețe singură și săracă. Dar dumneavoastră sunteți tânără, domniță, să nu vă lăsați păcălită. Religiile astea distrug oameni și distrug vieți. S-aveți grijă domniță dragă!”. Ar mai fi continuat, dar eu ajunsesem la destinație. I-am zâmbit, apoi i-am urat o seară plăcută și-am plecat spre casă.

Nu susțin acest referendum al urii. Nu pot susține un referendum care ar oferi putere și influență unei coaliții ce îndeamnă la regres. Referendumul nu e despre oamenii homosexuali, nu e nici măcar despre familie, e o demonstrație de putere. Și odată ce o asemenea coaliție s-ar îmbăta cu putere, ar putea impune restricționarea altor drepturi civile. Mi-e imposibil să ader la ideile unei coaliții care s-a format pe principiul „să urâm omul care e diferit de norma socială pe care noi o dorim și-o impunem”. Pentru că prin a-i îndemna pe cei din jur să-i disprețuiască pe cei diferiți semănăm neîncredere și culegem deznădejde.

“For centuries humanism has been convincing us that we are the ultimate source of meaning, and that our free will is therefore the highest authority of all. Instead of waiting for some external entity to tell us what’s what, we can rely on our own feelings and desires.”

În „Homo Deus”, Yuval Harari susține că omenirea a ajuns în epoca „umanistă”, unde omul e cel care primează. Practic omul nu mai e mijlocul prin care se întocmesc scopurile religioase, ci ființa umană și bunăstarea sa reprezintă un scop în sine. La baza societății umaniste stau drepturile și libertățile invididuale și colective ale oamenilor, fără a fi trecute prin filtrul dogmei religioase.

Poate e așa în alte societăți mai evoluate și mai civilizate, în societatea românească oamenii încă invocă spirite și duhuri pentru a-și motiva alegerile și prejudecățile.

lido-di-jesolo-marea

cum arata planta ambrozie?

Telejurnal din România, 15 august 2018

Stimați telespectatori, bună seara!

În prezența tovarășului de viață, inginer de sistem și fan Beatles, am efectuat o vizită de lucru într-o mică, dar bogată comună din România.

În cadrul acestei vizite de lucru am pus bazele unei noi întruniri pentru cea de-a doua Mare Adunare Națională a Băutorilor de Bere în Compania Vacilor, eveniment de mare amploare care va avea loc în Șuncuiuș. Data exactă a acestei întruniri va fi anunțată în perioada următoare.

La sosirea în istorica localitate din Bihor, tovarășul inginer a observat cât de roditor este pământul din această zonă. Locuitorii din Șuncuiuș au fost binecuvântați cu recolte nemaipomenite pe hectar. Pe marginea șoselei și de jur împrejurul gării a rodit și s-a extins minunata plantă numită Ambrozie.

Prin intermediul telejurnalului dorim să mulțumim tovarășilor din administrația locală pentru eforturile depuse în îmbunătățirea condițiilor care-au permis acestei plante numită Ambrozie să se extindă și să prospere în această localitate. Vă dorim doar sentimente de înaltă prețuire și de dragoste, precum a fost și iubirea dintre Traian și Decebal.

 

cum arata ambrozia?

cum arata planta ambrozie?Vizita de lucru s-a încheiat într-o atmosferă entuziastă, plină de însuflețire la vederea reprezentanților din comitetul Tomberonez, care ne-au ghidat cu privirea din mijlocul activității de partid.

Cele mai iubite membre ale acestui comitet acționează cu eroism și exemplară dăruire pentru ridicarea pe noi culmi de progres și civilizație a teritoriului pe care-l patrulează zi și noapte.

pisici-tomberoneze

Trăiască Republica Socialistă.

 

vedere-pietrele-boghii

Petele albe de pe trotuar

Mă pierd în gânduri și-n idei. Des. Când merg pe stradă, când tricotez, când ascult muzica potrivită. Plecasem de la șezătoarea din cetate, eram undeva în jurul parcului 1 decembrie. Și cum mergeam agale spre stația de tramvai din centru, într-o seară de miercuri, pierdută-n gânduri despre te miri ce, observ un șablon pe jos. O mulțime de pete albe, de diverse dimensiuni și grosimi. Pac, am călcat o pată albă. Pac, încă una. E distractiv, acum când mă gândesc la asta. Dar în seara aceea mă frustra senzația pentru că pe măsură ce le călcam, tot încercam să-mi dau seama ce sunt. Și le călcam cu scopul de a simți, cumva, prin talpa cizmei, consistența. Cam ca atunci când calci pe o piesă de lego, doar că punctele astea albe sunt una cu asfaltul.

Dar ce-or fi, că par așa de interesante?! Aranjate-n grupuri și grupulețe, în funcție cum a fost asfaltat trotuarul. Lângă un ghioșc unde se vinde mâncare par să se fi aglomerat cele mai multe, în toate formele și culorile. Am văzut chiar și puncte roz! Ha, ce ciudat arată rozul pe asfaltul gri închis.

Să fie mostre că există o altă civilizație care se ascunde printre noi, niște oameni mici, drăguți și buni? Niște ființe care, atunci când sunt în public, arată și se comportă ca noi, oamenii, dar care abia așteaptă să ajungă acasă, să se ascundă după draperii grele și să scape de masca de om? Să fie ei înșiși?

Am urmat punctele albe de pe trotuar până s-au risipit, undeva spre strada Independenței. Apoi le-am regăsit, tot în grupuri și grupulețe la intrarea în pasajul Vulturul Negru. Aha! Deci omuleții aceia stau undeva lângă chioșcul de mâncare de lângă parcul 1 Decembrie și-n fața intrării  din pasaj. Dar dacă sunt deghizați ca oameni, cum îi voi putea recunoaște vreodată?

Și-apoi s-a întâmplat minunea! Am văzut omulețul. Doar că nu era nici mic, nici drăguț și nici bun. Avea o coadă d-aia prinsă în vârful capului, niște blugi rupți pe lungimea coapsei și un cardigan lung, cât un pardesiu. Vorbea la telefon, grăbit și agitat. De-odată-l văd că scuipă pe jos și pleacă mai departe, urlând-i cuiva la telefon. Complicate-s uneori iubirile tinereții …

Lumea mea s-a ruinat.

Vreau să cred că printre noi se ascunde o altă civilizație, dar una care a învățat că guma de mestecat se aruncă la tomberon, nu pe trotuar!