Tag Archives: piesa de teatru

Godot și așteptările

Cu și despre piesa „Așteptându-l pe Godot” am auzit atât de multe reclame (la radio, când încă nu descoperisem audiobook-urile pentru orele de croșetat) încât abia am așteptat să o văd în Oradea. Chiar dacă asta a însemnat să merg la o reprezentație în limba maghiară (ale cărei sensuri nu le deslușesc) cu subtitrare în română.

Vă recomand să vă înarmați cu răbdare pentru piesa aceasta. Pentru că nu-i genul de spectacol „boy meets girl, they fall in love, they get married and they live happily ever after”.

Godot e o persoană. Sau poate un ideal, un moment de cumpănă. Ori poate o speranță. Godot poate fi firul de care ne agățăm atunci când nu reușim să găsim sensul etapei pe care-o trăim. Nu-mi spune că știi mereu încotro ar trebui s-o iei atunci când dai de greu, că minți cu nerușinare. Oricât de echilibrat ai fi, oricât de hotărât, de calm, tot există o clipă în care te oprești din drum și te întrebi: „ce vreau, de fapt?”. Și-apoi aștepți un semn pe care-l interpretezi în așa fel încât ieși din starea aia nenorocită. Sau, și mai bine, aștepți răsăritul pe-un deal, lângă o sticlă cu vin, încercând să nu uiți lecțiile învățate în ziua ce tocmai a apus.

Piesa e despre cum în viața fiecărui om există cel puțin un moment în care așteaptă ca cineva să facă ceva pentru a-l scoate din starea de indiferență, de lehamite ori de neputință. Cum reușim să ne punem speranțele într-o situație ipotetică, într-o persoană despre care nu știm sigur că ar exista, dar reușim să ne convingem că există pentru că e ultima speranță pe care-o mai avem.

Sau poate că piesa e doar absurdă, iar noi, spectatorii, ținem morțiș să găsim simbolurile și înțelesurile în lucruri banale pentru a ne reconfirma ideea că în orice situație absurdă e și-un gram de sens.

Piesa se mai joacă la Teatrul Szigligeti Oradea în 11 martie, e cu publicul pe scenă. Dacă stați mai în spate, vedeți toată scena și subtitrarea.

Dintr-un motiv pe care nu-l pot explica, piesa asta se potrivește bine (în mintea mea, desigur) cu My Body is a Cage, în interpretarea lui Peter Gabriel:

malu wilz in oradea

Evenimente în Oradea, noiembrie 2012

În ultimele 6 luni au avut loc atât de multe și de diverse evenimente în Oradea, încât mi-a fost greu să țin pasul cu multe dintre acestea. În perioada asta se desfășoară și Festivalul Interetnic de Teatru, ediția a 6-a organizată-n Oradea. Nu-i deloc greu să urmărești o piesă de teatru într-o limbă străină ție, dacă ai subtitrare undeva deasupra sau în lateral. E ca la film, vedeam replicile înainte de a fi rostite de actori (asta înseamnă că și râdeam la glume înaintea tuturor, ca o nebună, și așa am recunoscut românii din sală :D). Dezavantajul e că se pierd glumele specifice (oricum greu sau imposibil de tradus) și improvizațiile, în cazul în care un actor uită o replică sau se încurcă și-și scoate cămașa cu o altă glumă. Dar per total, e o experiență care merită trăită.

Bun, și acum să vă povestesc despre evenimentele viitoare:

1. Sâmbătă, 17 noiembrie, începând cu ora 18, are loc Nocturna Bibliotecilor. Programul întreg îl regăsiți aici (cu toate vernisajele de artă fotografică, lansare de carte, colocvii, „hai pe net în nocturna bibliotecii”). De la ora 20.00 echipa Oradea Toastmasters vă invită la „Discursuri de impact – o şedinţă specială, prin care vom demonstra că vorbitul în public este un element care nu poate fi ignorat în societatea actuală!”.

2. Duminică, 18 noiembrie, de la ora 19, în Stage, sunteți invitați la o nouă piesă de teatru de pub intitulată „Duminica oamenii n-au porecle”, cu Petre Panait. Rezervările se fac pe pagina de Facebook a evenimentului.

3. Luni, 19 noiembrie, de la ora 9, pentru prima dată în Oradea Malu Wilz va susține un seminar de make-up. Evenimentul va avea loc la DoubleTree by Hilton. Seminarul, marca Cosmo Beauty School (școala de cosmeticiene de pe str. Nicolae Jiga), face parte din seria de cursuri pentru cosmeticiene și make-up artist pe care le școala le organizează periodic. Cursul costă 380 de lei și veți învăța să faceți machiaj de seară, de scenă și machiaj de mireasă.

Malu Wilz are o experiență de 25 de ani în domeniu și din 1987 are propria școală de makeup în Aachen, Germania. În 1979 a început să colaboreze cu școli de cosmetice, ținând seminarii de specialitate. E recunoscută pentru tehnicile sale specifice în domeniul machiajului de camuflaj și de fardare. Pe la începutul anilor ’80 a început să predea în diverse școli de make-up din S.U.A și Extremul Orient, multe dintre cursurile sale fiind transmise și astăzi în cadrul programelor TV din Germania. Datorită experienței și cunoștințelor acumulate în cei 25 de ani de carieră, Malu Wilz a devenit consilieră pentru dezvoltarea noilor tendințe de culori în cadrul unor firme de cosmetice.

Dacă sunteți pasionate de make-up și vreți să participați la curs, vă recomand să-l urmați. Nu știu cât de des veți avea ocazia în Oradea de a învăța arta machiajului de la un specialist recunoscut pe plan mondial.

malu wilz in oradea

Și uite așa am trecut de la teatru, la biblioteci și makeup într-un singur articol.

EQUUS

Equus la Festivalul de Teatru Scurt Oradea

Equus a fost prima piesă de teatru în care Daniel Radcliffe, idolul adolescenților Harry Potter, a apărut gol pe scena unui teatru. Țin minte că am citit acum câțiva ani, în treacăt, câteva articole prin The Guardian din care reieșea că englezii erau stupefiați de apariția golașă a tânărului actor. De parcă nuditatea e ceva greșit. De parcă e mai imoral să apari nud decât să speli creierele unor copii cu tot felul de idei și dogme religioase. Dar să nu pierd firul ideilor, că doar suntem în online și oamenii n-au răbdare să citească articole mai lungi de 5 rânduri, nu-i așa?! 😀

Ca de obicei, n-am citit cartea (încă!), nici recenzii despre piesă. Pentru că vreau să-mi formez o opinie nealterată de ideile altora. Cu atât mai mult cu cât am aflat că rolul psihiatrului a fost jucat, odinioară, de actorul meu preferat, sir Anthony Hopkins.

Equus, scrisă de Peter Shaffer în 1973 și regizată de  Szabó K. István, a deschis Festivalul de Teatru Scurt din Oradea și stagiunea Teatrului Regina Maria. Piesa începe cu un scurt monolog al psihiatrului Dr. Martin Dysart despre gesturi extreme și cât de nesatisfăcut e de profesia sa. De altfel, visul din Grecia simbolizează, presupun, ideea psihiatrului că nu și-a ales meseria, ci meseria l-a ales, că nu mai găsește vreo pasiune în ceea ce face. Trupurile spintecate ale pruncilor (tot din vis) fiind o metaforă la mințile copiilor pe care trebuie să le descoasă pentru ca aceștia să se poată alătura astfel societății, să ducă o viață normală. Rolul psihiatrului e interpretat extraordinar de Richard Balint (rolul ăsta a fost jucat în Anglia de un alt Richard, dar Burton pe numele său).

Odată cu apariția în scenă a judecătoarei Hesther Salomon (Suzana Macovei) descoperim și cazul straniu al tânărului Alan Strang – foarte bine interpretat de Ciprian Ciuciu! Corul de cai, care cântă și recită reclame, asigură trecerea de la o scenă la alta, de la un plan la altul, fără ca spectatorul să se plictisească. Alan e un tânăr de 17 ani căruia îi lipsește figura paternă impunătoare și e dădăcit de figura maternă religioasă. Întrucât sexul e un subiect tabu în familie, mama (Corina Cernea) inoculându-i ideea că sexul e murdar, e un păcat dacă nu e însoțit de pasiune, Alan ajunge să confunde dorințele sexuale cu religia.

Tatăl (jucat de Petre Ghimbășan), ateu, consideră că tabloul cu o scenă religioasă violentă ar avea consecințe grave asupra copilului, așa că îl distruge. Însă teoriile și lecturile religioase nu încetează odată cu dispariția tabloului. Astfel, un cal alb dintr-un poster care înlocuiește tabloul devine imaginea calului zeu, Equus, iar Alan e regele care îl eliberează de jugul sclaviei.

După ce tânărul ajunge în spitalul de psihiatrie, facem cunoștință cu proprietarul fermei de cai (Sebi Lupu), care deși-l consideră un angajat model, simțea că ceva nu-i în regulă cu tânărul; și frumoasa și dezinvolta Jill care-l seduce în grajd, sub privirile celor 6 animale, inclusiv Nugget – calul alb pe care-l consideră Equus.

Nu vă spun ce se întâmplă mai departe că ar fi păcat să vă distrug plăcerea de a descoperi frământările psihiatrului, temerile tânărului și ideile fixiste ale părinților,  aflate constant în opoziție. De altfel, monologurile celor două personaje principale sunt năucitoare, iar coloana sonoră completează foarte bine piesa. Ah, da, să fiți atenți la corul „de cai” și la sincronul acestuia cu melodiile.

Merită să vezi piesa? Da, mie mi-a plăcut deși e mindf*ck, cum a descris-o Bogdan într-un singur cuvânt.

Întrucât sunt mică și am un obiectiv la fel de mic, în toate cele 10 imagini pe care le-am făcut apar capete de spectatori. Așa că n-am poze bune, dar vă arăt afișul. Cred că spune totul despre piesă.

UPDATE: Sebi Tonț a făcut fotografii foarte bune la spectacol. 

EQUUS

The Full Monty @ Teatrul Național din Timișoara

Ieri am ieșit la o plimbare până-n Timișoara. Văzut-am porumbeii care-s învățați să stea pe oameni la poze în schimbul câtorva bucățele de covrigi, simțit-am aroma teilor înfloriți pe lângă gară. Și cu ocazia asta am fost și la teatru, în fața căruia stăteau aliniate zeci de femei. Și vreo 3-4 bărbați. Da, s-a jucat The Full Monty, adaptare după filmul ăla pe care n-aveam voie să-l vedem, copile inocente fiind, că-i „cu spurcăciuni!” (am citat o bunică). 

De vreo jumătate de an aștept să văd mult lăudatul spectacol The Full Monty. Atât PR i-a făcut Ioana de aveam senzația că pierd marele meci al Euro 2012 dacă nu văd piesa asta!

The Full Monty, de Terrence McNally și David Yazbeck, în regia lui Răzvan Mazilu, e un musical la care trebuie să ieși în oraș cu fetele, fără soț, prunci, pisică, purcel, cățel. Și nu cu soacra, dacă-i tradiționalistă. Am văzut filmul acum câțiva ani, dar fiind mică, pudică și fricoasă, am închis ochii la anumite scene și mi-au scăpat unele aspecte :D. Atunci m-am învățat minte să nu ascult tot ce spun bunicii. :))))

Din câte am înțeles, piesa s-a jucat prima dată în anul 2000, iar în anul apocaliptic 2012 a fost pusă-n scenă și în România. Bine că s-a jucat în Timișoara, la o aruncătură de băț de Oradea.

Dacă ai văzut filmul, atunci știi despre ce e vorba. Despre bărbați care, după ce și-au pierdut slujbele și încrederea de sine, vor să fie din nou priviți drept bărbați, nu precum niște ajutoare în casă sau ratați social. Nu vor să muncească la Mall sau la pază la supermarket, vor slujbe care nu-s sub demnitatea lor de oameni puternici, muncitori într-o fabrică de oțel. Curiozitatea îi împinge să afle mai multe despre activitatea pentru care femeile sunt dispuse să plătească și 50 de dolari. Și astfel constată că femeile apreciază bărbații cu burtică sau chelie, cu prea mult păr sau bărbații slăbănogi.

Sunt atinse subiecte sensibile în multe societăți: impotența, homosexualitatea, depresia în rândul masculilor, sinuciderile sau obezitatea, și demontează  preconcepții frecvent întâlnite: dacă ești gras, nu ai succes în dragoste etc. Ai prins ideea!

Lipsesc trivialitățile (penis nu-i cuvânt obscen!), dar nu și replicile haioase  („… de fiecare dată când dai de greu, fugi la Mall…”, „… tu plângi și la Animal Planet!”). Nu mă pot identifica câtuși de puțin cu personajele feminine care se distrează, țipând isteric, într-un show cu Chippendales. Dar am asistat la o piesă de teatru în care 6 bărbați se dezbracă pe scenă. Ironic, nu-i așa?!

Îți recomand să mergi să vezi piesa asta (dacă se va mai juca!) pentru jocul actorilor (cu mici excepții cam exagerate pentru gustul meu de neofit), pentru coregrafie și decor. E impresionant decorul fabricii ansamblat pe scena Teatrului Național din Timișoara.

Nu știu ce spune despre mine faptul că am făcut un drum de 4 ore cu un microbuz infect pentru a ajunge în Timișoara la o piesă de teatru în care bărbații rămân în … ahem, curul gol. Dar e un spectacol prea complex pentru a fi redus la doar niște fese.

Și câteva poze din piesă. Nu-s cele mai clare, dar nici eu nu-s fotograf!. Nu, n-am poze cu finalul, dacă ești curioasă (curios?!), mergi la teatru!

Tot mort, tot mort?

Dacă sunt amatori de teatru care citesc blogul acesta, atunci aflați că trebuie neapărat să vedeți piesa Tot Mort, Tot Mort jucată de trupa „Iosif Vulcan” din Oradea. Regia Petre Bokor după o adaptare a dramaturgului David Ives. În această seară, în sala de la Casa de Cultură, au venit orădeni de toate vârstele pentru această piesă.

Mă așteptam ca sala să fie aproape goală însă, per total, cred că am fost vreo 150 de oameni. Copii de grădiniță, adolescenți rebeli, bătrâni simpatici și nostalgici. Am râs în cor când „văduva” a rămas cu poalele-n cap și am suspinat la gândul că valoarea artistică a unui creator este recunoscută abia după moartea acestuia.

Au interpretat: Petre Ghimbăşan, Pavel Sîrghi, Lucia Rogoz, Adela Lazăr, Ion Abrudan, Richard Balint, Petre Panait, Sorin Ionescu, Mariana Vasile, Ileana Iurciuc, Răzvan Vicoveanu şi Şerban Borda. (informații de aici). Actorul ce-l interpretează pe pictorul ratat/văduva nebună e incredibil!

teatru in Oradea

Vizitează Casa de Cultură a Sindicatelor pentru următoarea piesă. Prețul unui bilet pentru adulți este de 15 lei. O sumă modică pentru arta pusă în scenă.

Actorii sunt fermecători, iar piesa e una la care cu siguranță nu vei apuca să te plictisești. De mult timp n-am mai văzut un spectacol care să binedispună atât de mult precum „Tot mort, tot mort”. Felicitări membrilor trupei de teatru „Iosif Vulcan” din Oradea.

Câteva imagini făcute cu săpuniera mea de Panasonic. Continue reading