Am promis că voi scrie un post separat despre zborurile cu BlueAir. Mi-au plăcut atât de mult însoţitoarele de bord încât trebuie să vă povestesc de ele.
Deja Å£i-am spus că în aeroport în TimiÅŸoara m-au băgat în camera aia de 1×1 m ÅŸi m-au luat la pipăit din cauza modelului de la sutien. Bun. Practic aia mi-a fost trezirea. ÃŽn avion, somnoroasă cum am fost, am primit micul dejun peste care am sărit din motive de trezit brusc la ora 5 dimineaÅ£a, speriat băieÅ£ii din cămin ÅŸi făcut aproape infarct când am văzut în oglindă că aveam ochii cât cepele (la propriu!). ŢânÅ£arii îmi veniseră de hac!
Cred că şi însoţitoarea de bord se trezise foarte devreme însă arăta extrem de bine, aranjată şi dichisită. Când voi creşte mare, sper să-i fiu şi eu la fel :D.  Închipuiţi-vă că în aeroportul din Timişoara ne-au dus cu autobuzul de la ieşirea din check-in până la avion. Care se afla la câţiva zeci de metri! Ah, da, în plus tipul de la bilete ne-a avertizat că în bagajul de mână n-avem voie cu mai mult de 100 de ml de lichide. Aşa că gelul de duş şi demachiantul au rămas în Timişoara, de frică să nu le arunce la îmbarcare agenţii somnoroşi.
Iar zborul, eeee, zborul a fost atât de lin încât aş fi dormit precum un prunc legănat.
La întoarcere n-am mai prins vreme atât de bună. Prin Banat ÅŸi Oltenia furtunile de vară făcuseră ravagii, ba chiar am „pozat†râul ieÅŸit din matcă.  AÅŸa că am zburat la altitudine joasă. Exact după ce s-a servit masa, piloÅ£ii au dat semnalul de „leagă-Å£i centura omule, vine furtunaâ€. ÃŽnsoÅ£itoarea de bord (alta decât cea de la dus), tot cu zâmbetul pe buze ne-a înÅŸtiinÅ£at că vom trece prin mici turbulenÅ£e, că ar fi cazul să rămânem calmi ÅŸi să ne punem din nou centurile. DomniÅ£a s-a aÅŸezat liniÅŸtită pe scaunul ei, a afiÅŸat cel mai frumos zâmbet ÅŸi … a aÅŸteptat turbulenÅ£ele.
Cred că era printre singurele persoane din avion care ştia ce înseamnă de fapt turbulenţe. Nu de alta, dar la un moment dat când avionul părea că pică în gol, domniţa zâmbea în continuare impasibilă, aşa că am început să râd ca blonda. Dacă însoţitoarea zâmbeşte, înseamnă că e de bine, nu murim încă.
Iar după ce-am trecut de norii furioşi, am avut parte de o privelişte superbă. Mesajul postului e că un zâmbet plasat la momentul şi locul potrivit reuşesc să convingă şi cel mai sceptic client.
Mulţumesc BlueAir!
experiente la fel de placute am avut si eu cu cei/cele de la Carpatair, cand fiind inchis aeroportul de la Timisoara, ne-au intors la Cluj, unde au realimentat avionul, ne-au explicat din nou si din nou ce si cum, si apoi ne-am plimbat din nou catre Timisoara. Atmosfera din avion era foarte calma si foarte lejera, calm datorat atat pilotilor, cat si insotitoarelor de bord 🙂 (la fel de frumos a fost si cu Lufthansa de altfel 🙂 )
O însoţitoare de bord trebuie să aibă o stăpânire de sine extraordinară, lucru de admirat de altfel.
Frumoase poze 😉
Deci ai zburat si ai trait sa povestesti 😀
Pe mine ma prinde groaza cand ma gandesc la zborul de intoarcere (de fapt 2) de 8, respectiv 2 ore. Uff.
MulÅ£umesc. Păcat că n-am avut un aparat foto profesionist 😛
Şi surioara mea a avut ceva emoţii anul trecut când a venit din State, din Alabama. A trebuit să schimbe avionul în Paris, parcă. Dar a ajuns întreagă acasă, încărcată de amintiri frumoase.
Relax, piloţii de curse trans-atlantic sunt foarte experimentaţi.
Nu am io stres din asta. Mi-e groaza de lungimea zborului. Cu statul prin aeroport, transfer in alt avion si drumul de la Budapesta la TM, ajungem iar la 24 de ore pe drumuri. 🙂
hmmm…insotitoarea de bord zambea,dar in gandul ei : “gata,acuma ne prabusim” … naspa meserie… sa stii ca pleci si sa nu mai stii daca revii …
Sunt alte meserii mai riscante ÅŸi mai „nasoaleâ€, ca să te parafrazez. Cum ar fi cea de soldat. Sau de comandant al brigăzii de crimă organizată. Sau avocat al Mafiei, sau mafiot. Prinzi ideea 🙂
o poza cu insotitoarea n-ar fi stricat totusi 🙂
N-ar fi stricat dar n-am apucat să-i fac poza. Eram prea absorbită de norii ăia pufoÅŸi…