La ce e bună gelozia?

În viața amoroasă, la fel ca-n multe alte aspecte ale vieții, mă ghidez după un principiu simplu, zic io: „Nu poți obliga un om să te iubească”. Îl poți fermeca prin calitățile tale, dar nu-l poți forța dacă nu e deloc atras de tine ca persoană. Nu-s genul de om posesiv, nu-mi doresc să ucid cu privirea orice femeie care se uită la orădean, nici măcar nu am nevoie să știu unde e în orice moment al zilei. Urăsc ideea de a fi dădacă pentru un bărbat matur. După ce voi avea un prunc probabil voi gândi altfel, nu știu. Dar momentan mă oripilează gândul de a-i ține umbră bărbatului la orice pas pe care-l face. Sunt conștientă că dacă ar vrea să mă înșele, ar putea-o face oricând, oriunde și cu (aproape) oricine. Să fiu vigilentă, să-mi consum energia fiind geloasă și posesivă e o risipă de resurse fizice și psihice, în ceea ce mă privește, evident!

Sunt conștientă că dacă un om vrea ceva va obține ceea ce-și dorește, indiferent de obstacolele care-i sunt puse. Paradoxal, asta nu se aplică atunci când vine vorba de a ține pe cineva lângă mine. N-aș sta lângă un om care nu mă dorește lângă el, oricât de mult l-aș dori eu. O fi din cauză că-s orgolioasă și am pretenția că-s suficient de matură încât știu ce vreau  sau o fi pentru că nu-mi place să-i impun cuiva să mă iubească/placă/dorească. La fel cum eu nu accept ca cineva să-mi impună pe cine să iubesc, cu cine să vorbesc, ce să fac, ce să mănânc, cum să mă îmbrac, ce freză mi se potrivește etc. Nu vorbesc de sugestii și sfaturi, ci de răutăți „gratuite” care au rolul de a manipula în a-i face întru totul pe plac celui ce încearcă să-și impună propriile idei, fără să-i pese de ceea ce-ți dorești.

În ultimii ani am văzut multe  cupluri unde gelozia își făcea simțită prezența din motive puerile sau stupide. Și io, ca o prostovană ce mi-s, mă tot întreb:  la ce e bună gelozia extremă? La ce-i bună posesivitatea față de partener(ă)?