Noaptea, când răsar umbrele

În ciuda răului cronic de mașină de care sufăr, ador să călătoresc cu mașina. Când mi-e rău, mă îngălbenesc subit, nu scot vreun sunet și încerc să-mi imaginez munți de gheață și mirosul lămâii verzi, proaspăt tăiată. Nu știu de ce, dar frigul și mirosul unei lime îmi „taie” din greață.

No, acum că È›i-am spus cât de sensibilă pot fi când călătoresc cu maÈ™ina, imaginează-È›i următorul scenariu: noapte – pe la ora 10, o È™osea pustie, fără pic de lumină. Drum mărginit de pădure. Că doar veneam dinspre NegreÈ™ti, OaÈ™ spre Satu Mare. Tocmai trecuserăm de serpentine È™i drumul se arăta pustiu înainte. Cel puÈ›in atât am putut vedea în faza lungă a farurilor. S-a lăsat ceaÈ›a. Nu-i ceva anormal pentru o noapte de toamnă.

La un moment dat în ceața densă a început să se contureze silueta unui om. O umbră mare, ca și cum ființa respectivă ar fi avut peste 3 metri. Se mișca, de parcă ar fi cântat la o chitară invizibilă. Am închis ochii, crezând că am vedenii de la oboseală. Silueta a dispărut. Trecuserăm pe fază scurtă, din față venea o altă mașină. Eram sigură că mi s-a părut că am văzut în ceață umbra unui om cântând la chitară. Câteva zeci de metri mai departe, silueta a reapărut. Tot în ceață. De data aceasta se mișca mai încet, dar era acolo. Șoferul vorbea la telefon, n-am îndrăznit să scot vreun cuvânt. Dacă mă crede nebună?, m-am gândit.

Pentru a doua oară silueta dispare la fel de subit precum și-a făcut apariția. 10-15 secunde mai târziu reapare, cu o lumină puternică în spatele său. De data aceasta silueta face semne cu brațele ridicate. M-am ridicat puțin în scaun, atât cât îmi permitea centura, să privesc cu atenție. Am profitat de ocazie și-am verificat dacă ușa e blocată. Umbra aia uriașă de om era acolo, jur. Se mișca și făcea semne clar cu brațele. M-a trecut un fior de spaimă, tot părul de pe corp mi se ridicase și brusc mi-era frig. Ce munți de gheață?! Ce lămâi verzi?! Eram ca o mâță speriată și înfoiată. Dar tot n-am îndrăznit să spun ceva, în continuare credeam că e doar imaginația mea, că am o reacție întârziată la calmantele pe care le-am luat ieri.

Vreo 20 de metri mai în față silueta uriașă se micșorează și reușesc să disting un bărbat care ținea o torță aprinsă în mână. Stătea lângă 2 căruțe încărcate cu lemne, în timp ce 2 cai slăbănogi moflăiau iarba udă de pe marginea șoselei.

Am urmărit atentă scena, în cele 5-10 secunde cât ne-a luat să trecem, gândindu-mă că e vreun accident și că cineva ar avea nevoie de ajutor. Dar nu, omul cu torța semnaliza șoferilor să fie atenți la căruțele staționate pe o jumătate de bandă. Adevărul e că dacă n-ar fi fost torța și umbrele, n-am fi văzut nici caii, nici căruțele. N-aveau niciun bec reflectorizant sau vreun triunghi de semnalizare, s-ar fi pierdut în întuneric, acoperiți de ceața densă ce ieșea din pădure.

După ce-am trecut de căruțe, șoferul terminase apelul. „Așa-i că ai văzut și tu umbrele din ceață?”, m-a întrebat zâmbind. Ptiu, drăcie, n-am luat-o razna, m-am gândit bucuroasă.

Poza n-are legătură, e de toamna trecută, dar îmi place să ilustrez articolele, de obicei. Anul ăsta încă n-am ieșit la pozat. În curând!