Tag Archives: bicicleta

al treilea-i primul

Munca de echipă

Au ieșit din pădure în șir indian.

in sir indian

 

 Când urcarea s-a dovedit a fi mai anevoioasă decât anticipase, cel din față a coborât de pe bicicletă și i-a făcut loc celui care venea imediat în urma sa.

primul face loc celui din urma

Al doilea a mai pedalat vreo 2 metri, apoi a coborât de pe bicicletă și, fără a-i pune piedici celui care venea din urmă, i-a făcut loc să treacă.

al doilea-i face loc  celui de-al treilea

Al treilea a continuat să urce dealul, în timp ce primii doi împingeau de biciclete.

al treilea-i primul

Ăsta-i respect și muncă de echipă. Nu făceau parte din aceeași echipă în cadrul competiției, dar nici nu și-au pus piedici unul altuia. Nu vă imaginați cât de greu e să-i faci loc altuia în momentul în care-ți tremură genunchii și brațele, iar plămânii-i simți de parcă ar fi din plumb, conectați la o bombă ce poate oricând să explodeze.

Aș vrea să văd astfel de atitudini și de ajutor reciproc și-n alte domenii. Prea des îi punem piedici celui ce ar putea să facă ceea ce noi nu putem face. Îl „trolăm”, îl transformăm într-o țintă în care aruncăm cu toate frustrările noastre.

Prea des apelăm la oameni doar atunci când avem noi nevoie de ceva, ignorându-i atunci când ei au nevoie de ceva. Am folosit pluralul pentru că nu-s nici eu vreo sfântă.

Pozele-s de la Cupa XCO Crater din Betfia. Toate pozele vor fi online, cândva azi. Sunt peste 600 de cadre, mai am de prelucrat și triat.

Am trecut la un alt nivel …

… în ceea ce privește biciclitul. N-am ajuns la categoria „hardcore” – nu ăsta mi-e scopul, dar am reușit să urc serpentinele dinspre Oradea spre Paleu în viteză medie. Anul trecut urcam cu cea mai mică viteză și când ajungeam în deal, abia reușeam să respir.

Drept e că dealul dinspre Paleu spre Săldăbagiu de Munte îl urc tot în 1-2. Aș putea și-ntr-o viteză mai mare, dar parcă încă n-am genunchii suficient de antrenați. Dealul ăla e lung cât o zi de post și suficient de abrupt cât să transpiri ca un cal încercând să-l urci (e aproape la fel de abrupt precum e șoseaua șerpuită din poza de mai jos, cea din depărtare)

Tot anul acesta am urcat str. Gheorghe Doja pe bicicletă. Sigur, în viteză mică, în 1-2, dar am urcat tot dealul! Anul trecut am abandonat pe la jumate și-am împins-o pe Puicuțăăă până sus.

hanul-pescarilor

Poză de pe str. Gheorghe Doja, se văd lacul de la Hanul Pescarilor și serpentinele de la Săldăbagiu de Munte spre Spitalul Județean

Partea și mai bună e că de când merg cu bicicleta și-mi forțez rezistența s-au rărit perioadele când mă termină psihic și fizic durerile de spate. Sunt mai rare, dor mai puțin și nu mă mai trezesc înțepenită de fiecare dată când se schimbă brusc vremea. Obiectivul meu e să reduc la minimum durerile în următorii 2 ani. Sau, cine știe?!, poate chiar să le elimin dacă e posibil.

Dacă-mi pot antrena trupul, înseamnă că trebuie să-mi antrenez și mintea mai mult!

p.s: de astăzi Puicuțăăă a intrat în clubul siliconatelor! I-am făcut primul implant cu silicon pe roata din spate …

bicicleta de femei

gradina cu narcise

De pe străzile orădene

Pedalam liniștită pe bulevard, gândindu-mă la ciocolata pe care aveam s-o devorez când aveam s-ajung sus în deal. Opresc la semafor, cobor de pe bicicletă și aștept culoarea verde. Între timp lângă mine oprește ceva mașină neagră, cu geamuri fumurii. Coboară geamul și dă drumul mai tare la muzică. „A taa-aaa-aaa. A ta-aaa-aaa-aaa” urla o voce feminină. Bleah!

Fixam semaforul cu privirea. 10 secunde. Hai, hai, odată că n-am chef s-aud prostiile mainstream. Am ieșit cu bița ca să mă recreez și ca să scap de energia acumulată, nu s-acumulez frustrări.

Se face verde, urc rapid pe biță și pedalez în ritm cu mașina neagră. La un moment dat, înainte de a schimba viteza și de a mă întrece, pasagerul din dreapta scoate capul pe geam și urlă: „Bă, ce cur mișto ai!”

Merci, BĂ, ăla cu număr de București, cu 3 cifre și H sau Z… ceva. Merci! Să-ți trăiască familia (am auzit că așa se spune prin București).

Acum pot să mor fericită. Un bucureștean mi-a lăudat partea dorsală. Eh, măcar pe aia s-o laude, dacă altceva n-am …

În altă ordine de idei, azi am găsit grădina galbenă. Plină cu narcise. N-are rost să vă spun pe unde e, că nu pedalați voi până acolo (e cu urcușuri, coborâșuri, mașini parcate aiurea, musculițe care intră-n ochi, în gură și-n decolteu)

Uite-o poză mică și modificată cu Lumia 800. Data viitoare o să mă rog de tanti să mă lase să pozez de după gard.

gradina cu narcise

stufaris pe lacul paleu

Toate la timpul lor :)

De obicei mi-e greu să scap de o frică dacă prima experiență când încerc s-o înving nu e una pozitivă. Spre exemplu, mi-era frică să pedalez pe șosea pe lângă autobuze sau tiruri. Și mi-era la fel de frică să cobor dealuri în viteză. Și nu știu cum s-a nimerit, dar exact pe dealul Paleu (imediat după intrarea în comună) am avut de pedalat pe lângă un autobuz vechi. Că șoferul n-a respectat regula aia cu distanța față de biciclist, e partea a doua. Am pedalat la nici 30 cm de autobuz.

M-au trecut toate apele, strângeam de ghidon cu forța cu care un credincios pupă moaștele unui sfânt. În cele câteva secunde, cât i-a luat autobuzului să mă depășească, pe deal în jos, mi-am imaginat diverse scenarii în care sărmana mea mâță va trebui să învețe să trăiască doar cu Laurențiu. M-a speriat atât de tare autobuzul, încât ultima parte de deal am coborât-o cu frânele puse. Cred că am atins „uimitoarea” viteză de 5 km la oră.

A doua întâlnire cu aceeași coborâre a fost mai fericită, dar tot am avut grijă să folosesc ușor frânele. Ce-i drept, aveam o viteză ceva mai mare, de 10 km/h. Între timp, am mai pedalat pe dealul ăla de … nici nu mai știu de câte ori, iar între timp am învățat să scap de frica de viteză la coborâre, ba chiar am atins 52,3 km/h, conform sportstracker.

Azi am scos-o pe Puicuță la o plimbare prin Paleu și Săldăbagiu de munte. A fost o vreme prea frumoasă pentru a sta în casă, în fața aceluiași laptop cu ajutorul căruia contribui din plin la deteriorarea condiției mele fizice.

Pozele sunt făcute de pe marginea șoselei, înainte de a urca dealul spre Săldăbagiu. Urăsc dealul ăla, deși e plin de roade (astă vară i-am mâncat murele, iar azi i-am cules măceșele). Îl urăsc pentru că de fiecare dată când îl urc pare mai lung și mai abrupt decât ultima dată.