… în ceea ce priveÈ™te biciclitul. N-am ajuns la categoria „hardcore†– nu ăsta mi-e scopul, dar am reuÈ™it să urc serpentinele dinspre Oradea spre Paleu în viteză medie. Anul trecut urcam cu cea mai mică viteză È™i când ajungeam în deal, abia reuÈ™eam să respir.
Drept e că dealul dinspre Paleu spre Săldăbagiu de Munte îl urc tot în 1-2. Aș putea și-ntr-o viteză mai mare, dar parcă încă n-am genunchii suficient de antrenați. Dealul ăla e lung cât o zi de post și suficient de abrupt cât să transpiri ca un cal încercând să-l urci (e aproape la fel de abrupt precum e șoseaua șerpuită din poza de mai jos, cea din depărtare)
Tot anul acesta am urcat str. Gheorghe Doja pe bicicletă. Sigur, în viteză mică, în 1-2, dar am urcat tot dealul! Anul trecut am abandonat pe la jumate și-am împins-o pe Puicuțăăă până sus.
Partea și mai bună e că de când merg cu bicicleta și-mi forțez rezistența s-au rărit perioadele când mă termină psihic și fizic durerile de spate. Sunt mai rare, dor mai puțin și nu mă mai trezesc înțepenită de fiecare dată când se schimbă brusc vremea. Obiectivul meu e să reduc la minimum durerile în următorii 2 ani. Sau, cine știe?!, poate chiar să le elimin dacă e posibil.
Dacă-mi pot antrena trupul, înseamnă că trebuie să-mi antrenez și mintea mai mult!
p.s: de astăzi Puicuțăăă a intrat în clubul siliconatelor! I-am făcut primul implant cu silicon pe roata din spate …
Sa fiu sincer, e admirabil ce faci. N-am mai iesit cu bicicleta de vreo 3 ani si nici n-as vrea sa ma gandesc ce o sa-mi spuna genunchii atunci cand o sa dau de o panta de 6-7% :))
Daca tu ai trecut la alt nivel, eu tind sa ma duc spre 0(daca n-am ajuns deja). Dar las’ ca vine ea vara, imi pun bicla la punct si poate timpul o sa fie de partea mea.