Tag Archives: romania

Avem nevoie de mai multă răbdare

Aproape 60 de zile am stat în casă, ieșind o dată pe săptămână la cumpărături. Am făcut sport acasă, am cultivat roșii în ghiveci, am gătit nenumărate mese și mi-am tricotat o rochie minunată pentru cununie.

Aș vrea să spun că a fost ușor, dar aș minți.

N-a fost ușor pentru că locuim într-un apartament. Și pentru că în scară locuiesc oameni care se ceartă și se înjură la orice oră. Iar pe bancă, în fața blocului, se adună unii și alții care se distrează ascultând manele la telefon, cu volumul la maximum. La ore nepotrivite.

A fost incomod să completez câte o cerere de fiecare dată când am ieșit din casă. Dar am respectat regulile pentru că știam că toate aceste restricții sunt pe termen scurt. Știam că scopul acestora a fost de a respecta dreptul celor vulnerabili la o șansă în caz de infectare.

Nu m-a deranjat nici faptul că la cununie am purtat mască. Putem spune chiar că tema cununiei noastre a fost “The Silence of the Lambs” :))

Abia am așteptat măsurile de relaxare. Pentru că mi-am dorit să pot ieși din casă fără a completa o declarație. Mi-am dorit să ne plimbăm liniștiți prin parc fără a ne face griji că putem lua o amendă. Mi-a fost dor de o excursie la munte, unde-am topit clisă pe pâine și-am dormit la umbră. Mi-era dor de liniștea pădurii și de aerul curat.

Așa că nu mă deranjează faptul că trebuie în continuare să port mască în autobuz/tren, în magazin ori când intru într-o instituție publică. Nu mă deranjează nici faptul că la Lidl cineva îmi ia temperatura.

Dar!

Mă deranjează atotcunoscătorii. Mă deranjează oamenii care consideră că sunt mai speciali pentru că ei nu cred în virus și aleg să împrăștie cu venin în toate părțile. E dreptul tău de a nu crede în virus, la fel cum e dreptul meu de a crede că acesta există.

E dreptul meu de a mă proteja, atât pe mine, cât și pe cei dragi. Nu vrei să porți mască? Foarte bine, e dreptul tău. Dar te rog să ții părerile și ideile anti-covid pentru tine. Așa cum eu nu-ți impun să porți mască, la fel mă aștept să nu mă jignești pentru că aleg să mă protejez.

Poate un pic mai multă înțelegere și mai multă toleranță ar ajuta mai mult decât discursuri agresive, de ambele părți.

floare-suculenta

Conversații și discuții

Am ezitat să-mi dau cu părerea despre ultimele scandaluri care au „oripilat” opinia publică în România. Și asta pentru că mi se pare că se merge prea mult în direcția „conversații” – adică doar enunțăm idei, aruncăm cu teorii și acuzații – și prea puțin în direcția unor „discuții” – în urma cărora să și facem ceva pentru a schimba în bine ceea ce contravine unor valori comune.

Dacă în statele occidentale (mă uit la SUA, de ex.) conversațiile se transformă în discuții și-n acțiuni concrete (vezi trendul diversity & inclusion), în România pare-se că ne învârtim în cerc. Cu fiecare scandal efectiv ne învârtim în cerc. Conversăm, ne dăm cu părerea, bifăm niște subiecte pentru a arăta că ne pasă, punem etichete și aruncăm cu acuzații-n sus și-n jos, fără a obține vreo schimbare reală.

Parcă suntem niște cocoși pitici, care ne umflăm în pene când vedem ditamai gânsacul peste gard, dar ne desumflăm rapid când gânsacul dispare din raza vizuală.

Băgați vlogărul în dubă …

Cel mai bun exemplu e cel al vloggerului care a emis idioțenia despre fetele care poartă fustă scurtă și care merită (ah, ce cuvânt nepotrivit) să fie violate. Rapid s-a umflat orezu-n opinia publică. La aproape 2 ani de la apariția clipului. Au curs râuri de texte, unele mai dramatice decât altele. Omul a ajuns la poliție, e sub control judiciar și nu mai are voie să posteze vloguri și nimic online.

WOW! Gata, am rezolvat problema! De acum înainte bărbații din România nu vor mai crede că o fată îmbrăcată în fustă scurtă cere să fie violată pentru că vlogărul minune nu mai are voie să posteze nimic online. Ce simplu a fost, nu-i așa?!

Problema era vlogărul, nu faptul că atitudinea lui e adânc înrădăcinată în mentalitatea colectivă. Nu-i iau apărarea omului. E un pas înainte faptul că autoritățile s-au sesizat, iar omul a plătit pentru prostia sa. Dar! Asta nu schimbă problema. Doar o zgârie un pic la suprafață.

Educație și respect

În timp ce o parte din opinia publică diseca vlogărul vieții, cealaltă se lupta pentru un proiect de educație sexuală în școli. Nici în această privință n-au fost prea multe discuții, ci multe conversații. În mare parte conversațiile au fost între creștini (care „luptă” pentru inocența copiilor) și oameni care înțeleg de ce educația e mai importantă decât dogma religioasă. Pentru că educația sexuală nu e despre sex, ci e despre grija față de propria persoană. Despre îngrijire, igienă și comportament decent.

Citeam un raport al Uniunii Europene despre violența în funcție de gen (Gender Based Violence) și nu stăm deloc bine. Da, raportul e din 2016, dar ceva-mi spune că în 4 ani nu s-au schimbat multe lucruri. În continuare românii cred că o femeie merită bătută în anumite circumstanțe (idee perpetuată foarte mult și-n mediul online), că „cere” să fie violată dacă se îmbracă într-un anumit fel sau dacă consumă băuturi alcoolice.

More than one in four respondents think sexual intercourse without consent can be
justifiable.

Overall, 27% say sexual intercourse without consent may be justified in at least one of the
situations proposed.

Respondents in Romania and Hungary are consistently amongst the most likely to say each situation may be a justification for sex without consent, while those in Sweden and Spain are consistently amongst the least likely to say so.

Tineri, neliniștiți și prost educați

Acum câteva seri am aniversat prima lună de căsnicie la un pahar de ceva, la o terasă. Cu toate măsurile de distanțare socială. La o altă masă se așezaseră 3 băieți, probabil studenți. După prima bere l-am auzit pe unul spunând, cu voce tare, „bă, aia și-o merită, ea e de vină, bă. io n-am încredere în nicio femeie, aia și-o merită.”. Sigur, vei zice că am scos lucrurile din context. Probabil. Dar ce pretext găsești pentru a justifica „o merită” și „n-am încredere în nicio femeie”?

În cultura românească se găsesc justificări pentru nenumărate comportamente greșite, mai ales dacă victima e femeie sau copil. Și nu cred că vom putea schimba cultura dacă un vlogăr nu mai poate face vloguri. Da, e un început, dar fără a continua cu educație și a plusa pe respect, mă tem că lucrurile vor denatura și mai mult în viitor.

succulents

Lumea nu e așa de tragică precum pare la TV

Cum credeam că stau lucrurile

În perioada aceasta, cu toate isteriile globale, ne testăm abilitatea de a filtra informațiile. De a lua decizii cât mai lucid și pragmatic, fără a ceda impulsului de a fugi-n codru, departe de oameni.

E cam greu să rămâi calm și să nu-ți imaginezi scenarii apocaliptice când peste tot citești/auzi/vezi informații despre coronavirus.

De câteva zile citesc zeci de articole despre epidemia COVID-19. Despre cât de nepregătite sunt câteva state bogate ale lumii. Cât de irațional e comportamentul uman în situații pe care le percepe a fi de criză. Fugim la mama când dăm de greu, facem zeci de mătănii și exces de zel în proviziile de mâncare. 

Am început să-mi fac griji. Partea irațională a creierului (the monkey brain cf. dr. Steve Peters) a început să coacă diverse teorii:

  • poate în România sunt mai multe cazuri decât sunt declarate, dar nu avem o evidență clară pentru că românii nu merg la medic. Și dacă-n Timișoara sunt mulți oameni virusați, oameni care circulă cu același autobuz cu care circul și eu?!
  • cei care mergeau la medic, acum poate se vor ascunde de rușine să nu afle vecinii/rudele că ar putea să aibă virusul.

Așa am început, inițial, articolul acesta. Panica începuse să se formeze ca un bulgăre de zăpadă care tot crește pe măsură ce se rostogolește la vale.

Apoi am plecat în pauza de prânz. Care pauză de prânz am petrecut-o la food court, în Iulius Mall. Firește, plin de oameni peste tot: pe scările rulante, în cafenele, în magazine. Panica există la televizor și-n presă.

Cum sunt lucrurile …

În realitate, oamenii stau la cafea, povestesc despre cazurile din alte țări, mai pomenesc de ale noastre probleme, dar viața merge mai departe. Se fac cumpărături, se socializează, se interacționează. Sigur, nu e îmbulzează, dar nici nu bate vântul prin magazine. La Falafel mereu e coadă de așteptare. Vorba cuiva care stătea la coadă: Covid-19 sau nu, tot trebuie să mănânc.

Când iei deciziile prin prisma a ceea ce vezi la tv sau citești în presă, ești tentat să crezi că lumea e mult mai tragică decât e în realitate. Ori oamenii sunt atât de pricepuți în a-și ascunde grijile, ori chiar nu e panică, man!

În autobuzele din Timișoara s-au montat aparate cu dezinfectant. În continuare autobuzele sunt pline de oameni, scaunele sunt jegoase, iar barele lipicioase, dar măcar există dezinfectant.

Neîncredere în sistem

Se închid școli, universități și instituții publice. Se anulează evenimente peste tot în lume. Toate acestea sunt măsuri de prevenire a unor explozii de cazuri care ar pune o presiune uriașă pe orice sistem de sănătate. Și poate că cei vulnerabili n-ar avea șanse prea mari în sistemul medical românesc. Chiar așa, au dispărut dezinfectanții diluați?

Neîncrederea asta într-un sistem centralizat, în stat, se simte în comportamentul agresiv al unor oameni care nu știu să filtreze informațiile. Care nu reușesc să distingă realitatea de frica prezentată la TV sau în presă. Se luptă cu cei care sunt diferiți, îi alungă pe cei suspectați că ar purta virusul, se bat în magazine pentru alimente și au intrat în „survival mode”.

Știu că situația e serioasă și nu îndrăznesc s-o ridiculizez. Însă poate ar fi mai bine să glumim mai mult decât să amestecăm faptele și informațiile reale cu credințe și păreri care ne duc în extrema „fight for your life”. Pentru că nu suntem în prag de război, deși fluxul de știri poate lăsa senzația aceasta.

Și totuși viața merge mai departe …

Da, sunt precaută și am grijă să nu prind vreo gripă. Mănânc fructe, mă spăl pe mâini mult mai des, folosesc dezinfectant de mâini și evit locurile cu mulți oameni într-un spațiu mic.

Nu-mi iese prea bine treaba cu „nu-ți atinge fața”, pentru că deh, anumite ticuri nu dispar peste noapte. Dar încerc să evit să mă las copleșită de informațiile care circulă din toate părțile. Pentru că asta duce la panică și la anxietatea asociată unei situații pe care n-o pot controla. 

Ceea ce vă recomand și vouă.

Detalii despre COVID-19 pe WHO în limba engleză

Pagina de Facebook a Organizației Mondiale a Sănătății, cu informații în limba română

p.s: imaginea n-are legătură cu articolul, dar poate că n-ar strica să credem în unicorni, măcar din când în când … 😀

radacini

“Vrei să fim prieteni?”

Acum vreun an (sau poate chiar 2 ani, nu-s sigură) am citit un articol puțin bizar despre de ce oamenilor le e greu să formeze prietenii după vârsta de 30 de ani. Cred că era de la The New York Times sau The New Yorker. (note to self: salvează toate articolele în pocket, că-ți va fi lene să le cauți în istoricul de pe Twitter sau FB).

Printre motivele enumerate erau clasicele “tabieturi”, “stereotipii”, “prejudecăți”, “diferențe de opinie”.

Dar ce mi-a rămas în minte a fost următorul argument: suntem atât de prinși în problemele de zi cu zi încât am uitat ce înseamnă o prietenie sinceră, o relație care evoluează natural fără a fi o corvoadă pentru vreuna dintre părți.

Așa că preferăm relațiile care se construiesc în jurul problemelor, pentru că se formează natural. E mai ușor să comunici cu o persoană care are aceleași idei despre societate, politică, viață în general. Plus că o relație se poate dezvolta atunci când numitorul comun e disprețul / dezaprobarea față de o altă persoană. Dar doar pentru că e mai ușor, nu înseamnă că e mai bine. Și nu înseamnă că e “prietenie”.

Am observat că, pentru unii, prietenii sunt oamenii cărora le arunci în cârcă problemele de zi cu zi, toate dramele nesemnificative și toate nefericirile imaginate cu simplul scop de a scăpa de încărcătura emoțională. Prietenia care se formează și evoluează astfel se transformă într-o relație disfuncțională în care o parte își plânge de milă și așteaptă să fie constant ascultată și validată de cealaltă parte.

De obicei, astfel de relații de prietenie sunt mari consumatoare de energie și sfârșesc întotdeauna în dezamăgiri. Prietenii miorlăitori, care trăiesc zilnic diverse drame incredibil de importante, obișnuiți să se victimizeze, vor căuta alți prieteni în fața cărora se pot desfășura.

Dacă ai asemenea oameni în jur, ferească-te sfinții să le sugerezi că se comportă irațional și într-un mod egoist. Poți să-ți iei adio de la “prietenie”. Sau poate, pentru liniștea și sănătatea ta mintală, e mai bine să scapi din asemenea cercuri vicioase.

Mi-am adus aminte de articolul americanilor pe care l-am menționat la început, după ce-am citit ceva similar în română, în Dilema Veche:

“Într-o lume în care distanțele se micșorează și oamenii ar trebui să fie mai apropiați unii de alții, singurătatea e totuși boala secolului.

Miliarde de oameni singuri încep convorbirile cu întrebarea „Ce faci?“, apoi vorbesc timp de două ore doar despre ei înșiși.”

Probabil rețelele de socializare, care ne-au lăsat impresia că suntem conectați și socia(bi)li, au dus la denaturarea conceptului de prietenie?

Probabil, cel puțin în România, conceptul de prietenie n-a avut timp să se maturizeze, având în vedere istoria noastră și lipsa de încredere care predomină în relațiile sociale?

Sau poate că, la fel că multe alte noțiuni elementare, și prietenia e o noțiune pe care trebuie s-o învățăm, trebuie să ne educăm cum ne facem prieteni și cum ne comportam cu cei din jur?

Ce înseamnă “prietenia” în 2019?Pisica prietenoasa

 

P.S: cei ce ați copilărit în anii ’90, mai țineți minte cât de ușor era să adresăm întrebarea “Vrei să fim prieteni?” în copilărie? Fără vreo grijă, fără vreo teamă de respingere. Și, mai ales, fără a avea pretenția de a-l transforma pe prieten în cărăușul bagajelor noastre emoționale.

suncuius-sant-betonat

Să așteaptă pă culoar!*

La ora 8 fără 9 minute au intrat în spital pe ușa principală. Înfofoliți bine în paltoane vechi, dar îngrijite, ținând aproape o geantă de piele neagră și 2 plase de plastic. El, grăbit, aplecat de umeri și cu privirea în sus, ea urmându-i pașii la jumătate de metru în spate. Aici au dat de prima recepție, cea de internări. O tinerică, cam grăbită, i-a îndrumat spre recepția de consultații: „faceți dreapta și după colț vedeți recepția pentru consultații, aici e cea pentru internări. N-ați venit să vă internați în spital, nu-i așa?”

Bătrânul a încercat să articuleze ceva, vizibil nemulțumit de ideea de a căuta un alt om căruia să-i dea actele și banii necesari unei consultații. Au făcut 2-3 pași și-au dat de portarul amabil, care i-a ghidat pentru restul de 10 pași pe care trebuia să-i parcurgă pentru a ajunge la cea de-a doua recepție, unde se fac programări de consultații.

Ambele recepționere erau ocupate cu procesarea consultațiilor pentru alți oameni, așa că așteptam după linia de confidențialitate ce colora gresia. Cei doi bătrânei ajung în urma mea și, căutând cu privirea recepționerele, se înghesuie printre cei care așteptam civilizat la coadă. La un moment dat simt un cot în coaste, cobor privirea și dau de bătrânica ce-și făcea loc pentru a ajunge înaintea mea la rând. Bătrânelul ocupase jumătate din pupitrul recepționerelor, dominându-l vizual cu brațele întinse pe blatul lucios.

Doamna din fața mea plătește consultația, i se comunică la ce cabinet trebuie să se prezinte și când dau să fac un pas în față, pentru a ajunge la recepționeră, o văd pe bătrânică. Se foiește-n fața mea și înaintează. Între degetele grăsune și zbârcite strângea mânerele unei genți de piele neagră din care se chinuia să scoată un portofel. Privirile ni se intersectează și, făcând un pas în față, îmi zice „ah, erați cumva în față?”. Îi zâmbesc și-i spun că o las înainte, 5 minute în plus sau în minus nu contează. Bătrânelul, în schimb, ajunsese deja în fața tinerei la care așteptam și urmărea cu interes cuvântul magic: „Următorul!”

Bătrânica ajunge lângă soț și-o văd cum îi dă coate, încercând să-l atenționeze că s-a grăbit și-a sărit peste rând. „Ce domn’le, lasă că n-a pățit nimic, să aștepte!”, mormăie nemulțumit, fără a-și lua privirea de pe chipul tinerei de la care încă aștepta cuvântul magic. Se aude un „Spuneți, vă rog!” din spatele pupitrului, iar bătrânul mai are puțin și se urcă pe suprafața lucioasă, pentru a fi cât mai aproape de domniță.

Recepționera le cere actele și-i întreabă ceva de bilete de trimitere și medici, bătrânica se face și mai mică, în timp ce bătrânelul parcă se înalță și răspunde tranșant, ca un căpitan. Apoi se fâstâcește, căutându-și ochelarii de vedere, și întinde buletinul soției și cardul acesteia de sănătate. Tinerica din spatele pupitrului tastează ceva, în ochi i se oglindește lumina monitorului și după 1 minut vine verdictul: „Va fi 150 lei consultația”.

Bătrânica, parcă știind la ce să se aștepte, scoate banii pentru a-i înmâna recepționerei, dar în drum întâlnește mâna lui, care plătește costul consultației.

„Mergeți la cabinetul X, la doctor Y, pe culoar, la dreapta. Multă sănătate!”, încheie recepționera. Fără a-i răspunde tinerei, bătrâneii se întorc și ajung din nou la portarul amabil, care-i îndrumă spre cabinet.

N-am nicio concluzie.

*titlul e inspirat de scena asta (minutul 2.30)